Banana, sticla și focul

Dani Alves a mușcat din acea deja celebră banană aruncată din tribună ca trimitere rasistă.

Cristi Balaj a băut din sticla aterizată în preajmă, capturată ca pradă de război de Adi Popa și înmînată arbitrului de Chipciu, drept o probă indubitabilă într-un proces în care jurații sînt obligați să-l condamne aspru pe vinovat.

Acela a fost un moment crucial al, cităm din specialiști, celui mai urît Dinamo-Steaua din ultimii ani. Balaj putea să ia sticla și s-o predea, pe cale ierarhică, observatorului de joc. Om al paragrafelor și al regulamentelor, Paul Mincu, cel delegat de Ligă la meci, avea prilejul de a face un Nurnberg dintr-o apă plată la jumătate de litru. Probabil, comisiile LPF s-ar fi pronunțat doar după ce laboratoarele ar fi aflat pH-ul lichidului, plus conținutul organoleptic.

Balaj a fost inspirat, a desfăcut dopul și a tras o dușcă sănătoasă. Din acel moment, petul n-a mai fost un corp delict, ci un mesaj de pace. Sigur că nu-i sănătos să bei orice de oriunde, dar pentru deznodămîntul serii, gestul a fost mai productiv decît un nou casus belli.

Steliștii mai în vîrstă își aduc aminte de o altă ploaie de foc. La Ljubljana, în 1993, Croația Zagreb asedia careul roș-albastru. Era 3-2 pentru Steaua, scor de calificare (aici fusese 2-1 pentru ex-iugoslavi) și în ultimele minute fanii croați au pîrjolit la propriu (era imediat după război, de aceea s-a jucat în pașnica Slovenie) jumătatea de teren din care plecase toată lumea, inclusiv portarul lor, ademenit de egalare. La un moment dat, apărarea Stelei a respins, mingea a ajuns la Jean Vlădoiu, singur la centrul terenului. Un arbitru grec, Nikkakis, a fluierat inspirat finalul, deși Jean avea în față doar focul și poarta goală.