ASA. Aceeaşi pălărie, altă Primărie

ASA în variantă 2015 nu este continuatoarea de palmares a echipei ASA din anii '70. Dar se revendică din acelaşi spaţiu şi aceeași cultură fotbalistică

I-am văzut prima dată pe viu în 1974 la Craiova, pe Central. Era etapa a doua, primul meci acasă al oltenilor, proaspăt campioni, în fața unui stadion arhiplin. ASA a bătut cu 3-2, după ce Craiova avusese cumva posesia Barcelonei de azi, în jur de 70 la sută.

Acea ASA, echipă sub tutela Armatei,deci surata mai mică a Stelei, nu era foarte spectaculoasă, ci extrem de luptătoare. Cu Tiberiu Bone pe bancă ani la rînd (contemporanii noştri sînt la al 3-lea tehnician în sezonul în curs), cu Boloni mereu roșu la față de efort, cu Hajnal tehnic și șutînd tare cu stîngul, cu Ispir elegant în apărare, cu fundașii laterali Gligore și Onuțan alergînd enorm, echipa din Tîrgu-Mureș stătea la cutie, explodînd pe contraatacuri fulgerătoare.

După ce ieșea din tacklingul lui Boloni, mingea ajungea la Micky Naghi (a jucat și la Dinamo, și la FC Argeș), care o prelucra elegant, îl lansa pe Arpad Fazakas, un fel de Torje mult mai iute, care alerga pînă la tușă, centra și, de cele mai multe ori, Ion Mureșan, un atacant roșcovan și pistruiat, o băga în poartă. Totul părea atît de simplu, în niște ani în care mingea era gîdilată mult mai mult decît azi, iar viteza de joc era comparabil mai scăzută.

Acea echipă a ținut drapelul sus vreo șase-șapte ani. A fost de trei ori în cupele europene, a terminat de două ori pe podium. Inevitabil, a venit scăderea. Micky Nagy s-a retras, ajunsese la vreo 35 de ani. Lui Mureșan, atacantul roșcat, i s-a interzis să mai joace, fiindcă suferise o condamnare (în aceeași situație a fost și Sandu Boc). Cu toate astea, cei de la ASA au încercat un ultim asalt.

În campionatul 1977-1978 au fost lideri pînă în etapa a șasea din retur, cînd i-a bătut Steaua la Tîrgu-Mureș. Știți pe ce loc au ajuns Boloni și ai săi în celelalte 11 etape rămase din acel sezon? Pe 12! Hajnal, Ispir și ceilalți evită și azi, la peste 35 de ani distanță, să vorbească despre acea inexplicabilă cădere. De atunci încolo, flacăra s-a stins treptat, încă șapte-opt ani ASA bătîndu-se doar ca să nu retrogradeze.

În acei ani, stadionul vechi era mereu arhiplin, iar publicul, majoritar maghiar, încuraja bilingv echipa. Cînd cu „Hajra!”, cînd cu „Armata”, iar jucătorii erau extrem de iubiți, nu conta dacă era vorba de Hajnal, Boloni, Varodi, Solyom, Fazakas, adică maghiarii, sau aclimatizații Ispir, Pîslaru, Gligore sau Unchiaș. Foarte aproape de tribună trecea trenul, iar mecanicii de locomotivă salutau din țignal mulțimea suită pe gradene.

Apoi, la cîteva zile după meciuri, în vitrina unui magazin de pe strada principală, care încadrează Parcul Trandafirilor, un fotoreporter local expunea poze de la ultimul meci, iar oamenii se înghesuiau să le vadă, într-un exercițiu media neverosimil în zilele noastre.