Celtic, dragostea în vremea tacticii

Cînd era gata să moară sufocat de teorii, fotbalul a luat o gură de aer curat

Daniel Scorpie a dat să recite echipa Interului, dar a tăcut brusc și a făcut loc corului de aproape șaizeci de mii de oameni, […]

Cînd era gata să moară sufocat de teorii, fotbalul a luat o gură de aer curat

Daniel Scorpie a dat să recite echipa Interului, dar a tăcut brusc și a făcut loc corului de aproape șaizeci de mii de oameni, care cîntau în ploaie „You’ll never walk alone”. Arbitrul maghiar a întîrziat și el cîteva clipe țignalul de start, pînă după terminarea ultimei măsuri din corul scoțian. Apoi s-a făcut repede 2-0 pentru Inter, care vegetează pe la jumătatea Seriei A, așa că nu i-ar strica să cîștige Europa League.

În fond, cine e Celtic? Sau cine mai e, că de fost, a fost! Am văzut-o astă-toamnă la Giurgiu, cu Astra, cam palidă, cam lipsită de sens. Rivala Rangers a fost trimisă în ligile inferioare și, fără protestanți, parcă n-are nici o noimă să te bați cu Dundee și cu Inverness. De fapt nici nu te bați, iei titlu după titlu, cu o mie de puncte avans, și asta nu-ți ajută cu mare lucru. Cine nu crede s-o întrebe pe Steaua cum e!

La 2-0 pentru Inter, parcă s-a spart cerul și împreună cu ploaia a venit și diluviul Celtic. În acel moment nu mai conta dacă te bate Inter cu 5-0, deși de la Herrera încoace, Inter și-a pierdut acest gen de obiceiuri, de a da mai multe goluri decît trebuie. Năvala către careul lui Ranocchia (broască în italiană, dacă nu știați!) a fost cel mai frumos moment de fotbal văzut în ultimii ani. Peste semifinala de 7-1 a nemților cu brazilienii, mai epopeică decît istorica semifinală de la Sevilla dintre francezi și nemți! Cei de la Celtic nu mai erau doar 11, ci 60.011, cu cei din tribune cu tot.

Dacă n-ați văzut meciul e mare păcat, dar aflați că s-a făcut 2-2 și bulucul scoțian către careul lui Inter n-a încetat. Codița împletită a lui Palacio a făcut 2-3, ca să fie aproape la fel de frumoasă și repriza a doua. Celtic a continuat tot înainte, mereu în față,  fără să privească în urmă. Conduși de Brown, unul dintre milioanele de britanici pe care-i cheamă Brown, scoțienii au tocat frumos, infinit mai frumos decît apărarea în zonă a lui Lucescu în fața lui Bayern sau decît bridge-ul jucat de Mourinho la Paris. Au egalat în minutul 93 printr-un suedez cu nume de italian, Guidetti, mare cît ușa, mai mare probabil și decît Joe Jordan, și decît Gordon McQueen și decît tot ce a fost mare în fotbalul scoțian vreodată.

Așa s-a scris una dintre cele mai neanunțate și mai frumoase povești ale fotbalului. Nu contează dacă Celtic se va califica sau nu, contează doar că fotbalul, tot mai limitat de dogme tactice, a primit o garoafă roșie pentru buzunarul de la piept.

P.S. Dacă taica Helenio Herrera, de care am vorbit mai înainte, ar auzi că urmașul său Mancini a uitat să facă ultima schimbare și a fost egalat în prelungiri, probabil că s-ar răsuci în groapă.