Craiova. Stadionul și lacrimile
Pînă ieri după-amiază, nici un excavator nu mușcase încă din carnea bătrînă și ațoasă a stadionului craiovean. Condamnată la demolare, arena își aștepta resemnată sfîrșitul care va veni în curînd. Implacabil, de neevitat.
În locul gropii de foc unde au […]
Pînă ieri după-amiază, nici un excavator nu mușcase încă din carnea bătrînă și ațoasă a stadionului craiovean. Condamnată la demolare, arena își aștepta resemnată sfîrșitul care va veni în curînd. Implacabil, de neevitat.
În locul gropii de foc unde au pierit Fiorentina și Kaiserslautern, Craiova va avea un ou brîncușian întrupat în arenă de fotbal milenaristă, numai bună pentru un traseu european al lui Bancu și Vătăjelu (generale Iordănescu, domnule selecționer, nea Puiule, bagă-l în seamă pe băiatul ăsta!), variantă 2016 sau 2017, cînd se va termina șlefuirea și lustruirea Oului.
Stadionul e al Primăriei și fiecare om sau instituție hotărăște cum procedează cu ceva ce-i aparține. Dar decizia de demolare imediată, acum, în clipa asta, enunțată de doamna primar după meciul cu Botoșani, miroase de la o poștă a odicolon electoral. Probabil că văzînd basculantele cum mișună pe Bulevardul Luncii, auzind pichamerele cum sfredelesc betonul turnat acum aproape o jumătate de veac, craiovenii vor da buzna la urne, votînd necondiționat așa cum vrea doamna primar.
E singura explicație a unei demolări absurde. Nu ca procedeu, pentru că orașul are nevoie de un stadion nou, ci doar ca dată. Demolarea poate foarte bine să înceapă la sfîrșitul lui noiembrie, după ce jocurile de acasă se vor termina. Mai sînt două meciuri de campionat și probabil unul de Cupă, după care pichamerul poate doini în voie.
În mod clar echipa cea mai bună din țară în ultimele două luni (7 victorii, 2 remize, 0 înfrîngeri, nimeni n-are palmares mai bun!), Craiova trebuie să se bucure de clemența de a termina sezonul în propria-i casă, așa dărăpănată cum e! A pleca de pe stadionul ei, din vestiarul ei, de pe terenul ei, într-o bejenie pe care n-o merită, înseamnă a lovi fără discernămînt o echipă care în aceste două luni chiar a ajuns ECHIPĂ. Nu se știe cît ca valoare, dar în mod cert ca unitate. Cînd Brandan, după ce dă golul victoriei, plînge în direct la televizor pentru osul rupt al lui Bancu și se roagă să piardă arhitecții avionul înseamnă că în acel vestiar s-au creat legături sufletești care nu se pot preface imediat în moloz electoral. Măcar pentru acele lacrimi în direct, Primăria mai poate aștepta cîteva săptămîni.