Costel, el entrenador

Gălcă e unul dintre miile de români din Spania

A luat contact cu generaţia de aur la început pentru cîteva minute, în finalurile de la Pasadena, cînd nea Puiu îi băga, tactic, pe el şi pe Papură, să se mai […]

Gălcă e unul dintre miile de români din Spania

A luat contact cu generaţia de aur la început pentru cîteva minute, în finalurile de la Pasadena, cînd nea Puiu îi băga, tactic, pe el şi pe Papură, să se mai scurgă cîteva clipe, atunci cînd Asprilla sau Batistua veneau mereu peste noi. La întoarcerea din America, microfoanele se înghesuiau în jurul titularilor, el, Costel, rămînea la urmă şi în loc să plece la Barcelona sau cine ştie unde, lua drumul Ghencei. Dădea, el, mijlocaşul defensiv, toate golurile într-un 5-0 cu Braşovul, trăgea tare două ediţii de Liga Campionilor (un meci memorabil la Split, cu Hajduk) şi în ’96 apuca şi el să plece afară, la Mallorca. Mai tîrziu şi mai prost decît starurile, dar el niciodată nu s-a comparat cu ele.

Costel Gâlcă e antistarul perfect. Tace cînd alţii vorbesc. Face cînd alţii stau. Nu vă miraţi, a jucat 10 ani în fotbalul spaniol, în Primera şi Segunda. A dat şi goluri, 13 în primul sezon, la Mallorca. Cifră de atacant, nu de mijlocaş defensiv. Chiar aşa,  cîte goluri are anul ăsta Toja, care nici nu e aşa de defensiv? Cel mai spectaculos l-a dat în propria poartă cu Bistriţa!

Acum, lui Costel, care, aşa antistar cum a fost, a prins 68 de selecţii pentru România,  i se arată banca tehnică a Almeriei. Echipă mică, de coada clasamentului. Şi „i se arată” e termenul potrivit, pentru că nu se ştie dacă se va aşeza pe ea. Prin preajmă se învîrt Luis Fernandez, Diego Simeone, Luis Enrique. Toţi staruri, el, antistar.

S-ar putea să ia Almeria acum, s-ar putea s-o ia altădată, s-ar putea să n-o ia deloc. Oricum, el tot la Almeria e, acolo unde şi-a şi încheiat cariera. La Almeria B, în liga a patra, pe locul doi.  Construieşte de jos, trudeşte cinstit, ca mii de alţi români din Spania. Îşi aşteaptă clipa de graţie, care poate fi acum, mîine sau mai tîrziu.

În Spania, cînd la 37 de ani eşti deja în grila unui club, chiar şi la gruparea secundă, înseamnă că figurezi în evidenţă, că exişti, că ai intrat în sistem. Nu vei sta toată viaţa acolo, vei urca, depinde de tine şi de şansă cînd şi pînă unde. N-o luaţi neapărat ca pe o comparaţie, dar şi Pep Guardiola a venit la Barca de la Barcelona B, multe cluburi îşi aleg antrenorii pe aceste filiere.

Un antrenor român clădit de sistemul spaniol înseamnă un antrenor român mai puţin. Instruirea e alta, oamenii sînt alţii şi altfel, e greu de crezut că după cîţiva ani staţi pe acolo vii acasă şi stai la pîndă să prinzi criza de nervi a unui patron ca să se facă loc şi pentru tine.

Antrenoratul e o meserie pe care dacă o înveţi cum trebuie şi unde trebuie, înseamnă c-o înveţi bine. Dacă nu credeţi, uitaţi-vă la Boloni, care a plecat şi el de jos, de la Creteil şi Orleans. Cînd îţi începi cariera la un mare club sau la naţională nu faci decît să pierzi cîţiva ani. Sau poate chiar să-i pierzi pe toţi!