Moartea domnului Angelescu

Cine a fost, de fapt, discretul defunct al dimineţii de marţi?

Mircea Angelescu a murit într-o trimitere de prima pagină a Gazetei de miercuri şi într-un material de mijlocul ziarului, spaţiu rezervat îndeobşte lucrurilor importante realizate cu mijloacele jurnalismului de […]

Cine a fost, de fapt, discretul defunct al dimineţii de marţi?

Mircea Angelescu a murit într-o trimitere de prima pagină a Gazetei de miercuri şi într-un material de mijlocul ziarului, spaţiu rezervat îndeobşte lucrurilor importante realizate cu mijloacele jurnalismului de calitate. În alte publicaţii, Mircea Angelescu a murit discret, în ştiri de coloană, iar la televiuziuni în materiale de două propoziţii, sărace în imagini. Inclusiv pe site-ul federal vestea e de rutină, între preţul biletelor la Piatra Neamţ şi o polemică între Casa Fotbalului şi tabloidul Libertatea, pe tema stării de sănătate a lui Mircea Sandu. În schimb, pe lpf.ro, miercuri la prînz primul preşedinte al forului încă trăia, nemurind în nici un comunicat.

E greu de vorbit despre Mircea Angelescu, omul anilor ’70-’80 şi puţin al anilor ’90 acum, în 2009. Fostul preşedinte a survolat cu abilitate şi cu roşeaţă în obraji vreo trei decenii din istoria modernă a fotbalului, fiind martor pasiv, neopreant şi neputincios, dintr-un scaun cu rotile, la ultimii 13 ani de contemporaneitate tulbure şi gălăgioasă.

I se poate reproşa lui Mircea Angelescu desantul în fotbal pe filieră de activist UASCR, adus de Ştefan Andrei. I se pot reproşa unele necalificări din deceniile 8 şi 9, cînd, chiar dacă avea jucători talentaţi, fotbalul nostru nu era în stare să spargă barierele. I se poate reproşa că la începutul anilor ’90 a dat cu parul într-o federaţie aleasă prin vot, înlocuind-o cu una numită, împotriva oricăror regiuli ale democraţiei în care tocmai se păşea. I se poate reproşa că la un moment dat a suflat în pînzele lui Mircea Sandu. Nu însă, aşa cum se spune, şi într-ale lui Dumitru Dragomir, ales în fruntea Ligii de preşedinţi, după accidentul lui Angelescu.

Dincolo de aceste reproşuri, dincolo de vorbitul mortului numai de bine, Mircea Angelescu e un nume greu, de care fotbalul românesc nu poate face abstracţie. Da, acest om care şi-a trăit în izolare ultimii 13 ani ai vieţii în urma unui accident rutier pe care el l-a provocat, fiind băut, a fost, la 32 de ani, în 1970, preşedintele federaţiei, cînd România participa la Mondial. L-a sfătuit pe antrenorul Angelo Niculescu să meargă în Mexic mult mai devreme, adaptarea la altitudine fiind, acum 40 de ani, o problemă la care oamenii, ocupaţi cu planuri cincinale, nu se gînddiseră. Tot Mircea Angelescu a girat Luceafărul, acel club de juniori din care fotbalul românesc s-a hrănit vreo 20 de ani. Tot el a desfiinţat în ianuarie ’90 FC Olt şi Victoria, fantomele comunismului. Tot el a ţinut echilibrul între familia stelistă Ceauşescu şi generalii dinamovişti de securitate într-o vreme în care aceste echipe aveau cîte 8-9 internaţionali şi jucau constant în primăvara europeană.

Astăzi spunem că Mircea Sandu e deştept că s-a băgat la UEFA, iar Mitică Dragomir e abil cînd îl împacă pe Borcea cu Gigi Becali. În acele vremuri, cînd multe dintre vocile vii ale peluzelor de astăzi nu se născuseră, nu riscai să se ia cineva de tine la televizor, ci să te pomeneşti dat afară, sau, mai rău, luat cu duba.

Tocmai de aceea, defunctului total netabloid Mircea Angelescu îi va fi memoria aşa cum i-a fost şi viaţa. Extrem de greu de înţeles.