Real şi imaginar

Pe vremea cînd puricele se potcovea cu 99 de ocale de fier la un picior, brandului milenarist i se spunea, în cuvinte neglobalizate, nume. Atunci, Realul era echipă de fotbal şi a rămas aşa pînă cînd a devenit supermarket în […]

Pe vremea cînd puricele se potcovea cu 99 de ocale de fier la un picior, brandului milenarist i se spunea, în cuvinte neglobalizate, nume. Atunci, Realul era echipă de fotbal şi a rămas aşa pînă cînd a devenit supermarket în care se vînd şepci cu chipul lui Beckham.

În sărăcie n-a vieţuit niciodată. Acum o jumătate de secol îşi permitea să-i cumpere pe Di Stefano, Kopa şi Puskas, care, oricîte pile le-ar pune merchandisingul vedetelor contemporane, valorează mai mult decît cei de astăzi. Bătrînii spun că Di Stefano e peste Beckham. Puskas marca mult mai des decît Ronaldo, iar Kopa pasa mai bine decît Guti şi Reyes la un loc. Între Gento şi Raul comparaţia duce tot spre ieri.

Bătrînul Bernabeu s-a stins acum mai bine de 20 de ani. Pe vremea lui, încă Realul semăna a echipă. Santillana, atacantul cu un singur rinichi. Juanito, cel care a murit de tînăr în accident de circulaţie. Del Bosque, mijlocaşul de atunci, antrenorul de vreme rea de astăzi.
Ultimul Real cu accente umane a fost cel cu Hagi, Hugo Sanchez, Martin Vasquez, Hierro. O echipă care a pierdut doi ani la rînd titlul în ultima etapă în acelaşi loc, la Tenerife, şi apoi a venit la Timişoara să ia gol de la Cuc.

Astăzi, în locul genomului uman, se vinde ecografia Victoriei Beckham şi se etalează rotunjimile cu aspect comercial ale lui Ronaldo. Dincolo de ele, Capello încearcă să-i facă pe fanii de pe Bernabeu să redescopere fotbalul. Speranţa e că lumea, plictisită de-atîtea galaxii, va încerca să revină pe pămînt.