Finala UEFA 2012, visul de aur al întregii naţiuni!

Vizita oficială de prietenie a tovarăşului Platini în România

La invitaţia preşedintelui FRF, tovarăşul M i r c e a  S a n d u (aşa se scria pe vremea „tabloului”, cu spaţii, ca să nu fie despărţire în silabe […]

Vizita oficială de prietenie a tovarăşului Platini în România

La invitaţia preşedintelui FRF, tovarăşul M i r c e a  S a n d u (aşa se scria pe vremea „tabloului”, cu spaţii, ca să nu fie despărţire în silabe la capăt de rînd, pentru că dincolo de cratimă ar fi putut să cadă „lae”, ceea ce putea fi prilej de bancuri!), preşedintele UEFA, tovarăşul Michel Platini intreprinde o vizită oficială în România. Văzînd imaginile cu activul de bază al FRF aliniat regulamentar şi cu înaltul oaspete păşind pe şantierul viitorului stadion, printre biute de pămînt, cife de beton aflate în învîrtire şi destoinici muncitori în „şalopete ştoc”, am avut impresia că ne-am întors în timp, în acel timp în care marii lideri ai anilor ’70 soseau la Bucureşti, treceau în revistă garda de onoare (Bună ziua, ostaşi! Să trăiţi, toa’ş preşedinte! Garda de onoare constituită în cinstea sosirii dumneavoastră vă prezintă onorul!) şi apoi, în limuzină decapotabilă, pe sub Arcul de Triumf, mergeau printr-un culoar viu, de oameni ai muncii, pînă la Comitetul Central.

Platini 2008 e un fel de lider planetar tip Richard Nixon 1969. Americanul dădea mîna la Bucureşti cu Ceauşescu pentru curajul de a se opune invadării Cehoslovaciei, francezul se pupă cu Mircea Sandu drept răsplată pentru sprijinul pe care i l-a dat Estul în alegeri. Deja răsplata fostului decar e evidentă: finala Ligii Campionilor de astă vară la Moscova, Euro 2012 printre ruinele Ucrainei şi eforturile Poloniei, amăgirea Bucureştiului cu o finală de Cupa UEFA pe un stadion aflat încă în stadiul de utilaje care scormonesc pămîntul. Plus, în ceea ce ne priveşte strict, cîteva arbitraje prietenoase, care însă nu ne oripilează, ci ne fac să ne simţim reconfortant.

Nu facem studii de evoluţie umană, ci doar constatăm, în cîteva vorbe, transformarea fostului decar genial (pentru generaţia blog facem precizarea că Platini parcă a fost niţel mai mare decît Zidane!) într-un pasator cu latul printre frazele diplomaţiei. Costumul de somitate planetară nu-i vine nici pe departe precum albastrul Franţei, dungile lui Juve sau verdele lui Saint Etienne. Geniile aşezate la birou, în avioane particulare şi  dineuri de lux au defectul că-şi ratează farmecul, devenind fiinţe obişnuite, chiar şi atunci cînd li se dă să conducă un mamut ca UEFA.

Constatăm doar că „partea română” se agaţă cu disperare de acea finală de UEFA 2012. Adică de un element colateral. Ideea de bază e că vom avea un stadion, nu că vor veni două echipe, cel mai probail complet străine nouă şi nu foarte mari, să-şi dispute la Bucureşti ultimul act al unei competiţii secundare. Pentru conformitate, Platini a fost pe şantierul stadionului, nu pe şantierul finalei din 2012. Mircea Sandu e un pilon important la UEFA, acea finală ar conta pentru CV-ul său, dar pentru fotbalul din România e mult mai important stadionul. Finala vine şi pleacă, precum Platini, condus cu garda de onoare şi trimiţînd telegrame de la bordul avionului: „Excelenţă, părăsind spaţiul aerian al ţării dumneavoastră, reafirm încrederea noastră unanimă în nobile idealuri….”