Cum e când alții fac chef la tine în sufragerie

Atletico-Chelsea 0-1 pe Arena Națională. O ilustrată rarisimă, cu Champions League pribegind prin locuri unde nu mai călcase demult

Acum nouă ani, autocarele cu suporteri „plăpumari” și basci străbăteau Piața Iancului ca nălucile, gonind cu antemergătoare gălăgioase către noua Arenă. Era Atletico-Athletic, sau Madrid-Bilbao altfel spus.

Amândouă, cu flamuri alb-roșii, nici nu știai care sunt unii și care sunt alții. Acum Cholo și Atletico au revenit la București, probabil în amintirea lui Radamel, care a contribuit consistent la acel 3-0 din mai 2012. Dar lumea de acum e altfel, avem alte valori, alte priorități. Berea fanilor se bea online, tot online se transmite și bucuria. S-a inventat VAR-ul, care e tot cam o chestie „de la distanță”. Bine că s-a inventat, fără el minunăția de execuție a lui Giroud s-ar fi încadrat la goluri anulate prin greșeli de arbitraj.

Teatru de războaie pierdute

Nu acela din 2012 a fost ultimul meci mare intercluburi găzduit de București. Au mai existat ciocnirile Stelei, când încă se numea așa, cu Ajax sau cu Chelsea. Cu ultima, chiar în Champions League. În rest, speram la ceva de la Euro 2020 mutat în 2021 și încă nu știm sigur dacă-l vom avea, chiar și așa ciuntit, cu Ucraina și Macedonia de Nord drept cadouri UEFA pentru amărâții de noi. Ce să mai spunem, afiș atrăgător ca un matineu Mosfilm pe vechiul bulevard cu cinematografe. Mai mult, UEFA a băgat în izolare și a anulat recent și acel European U19 pe care ni-l cadorisise în ideea stalinistă a răspândirii judicioase a fotbalului în toate guberniile lui Ceferin. Așadar, Atletico-Chelsea a fost un cadou elegant, ca un western în care caii sunt din hergheliile noastre, iar călăreții vin cu avionul din altă parte, să filmeze la Vulcanii Noroioși.

Până și terenul părea mai bun!

Atletico-Chelsea n-a fost vreun mare meci. Nici n-avea cum să fie, când în distribuție figurau „plăpumarii” lui Cholo, pentru care esența existenței fotbalistice e statul sub plapumă. Și nici londonezii nu sunt în cea mai roză perioadă a vieții lor, departe de Drogba, Terry sau Lampard, ultimul jucând, nu antrenând. Însă chiar și așa, peisajul părea altul decât la FCSB cu Chindia sau cu Clinceni, ultimele producții filmate pe Arenă. Una e să paseze Koke sau Kovacici, alta e să-i admiri pe Dobrescu sau pe Rață împotriva lui Șut. Cu fotbaliștii marca Atletico sau Chelsea, chiar dacă nu e vorba de Haaland sau de Mbappe, mingea merge altfel, iar terenul (care a fost decent, fără să fie grozav) pare dintr-odată mult mai bun.

Diferențe de atitudine

Am mai vorbit de golul minunat al lui Giroud validat doar pentru că pe lumea asta s-a inventat VAR-ul. În timpul „dezbaterilor” care au durat aproape trei minute, oamenii, deși sigur erau tensionați, încercau să afișeze calmul. Doar căpitanii Azpilicueta și Koke îl flancau pe neamțul Brych de la vreo doi metri, în rest toată lumea stătea la distanță, în așteptarea „pronunțării”. Producătorul transmisiei era la fel de calm și el, oferind reluări edificatoare doar la câteva minute după verdict. Și au mai fost vreo două faze în careul madrilen, un posibil penalty la Werner și unul la ceva henț, după o fază cu Giroud. La noi, jucătorii ar fi sărit pe arbitru, Croitoru ar fi dat cu geaca de pământ și ar fi fost trimis în tribună, iar în studiouri ar fi început nesfârșite dezbateri metafizice, adevărate „moviole” ale plictiselii.

Victimele lui Florinel

La londonezi l-am văzut pe Mason Mount, titular. Ar fi jucat și Abraham, dacă ar fi fost valid. Pentru cine nu știe, cei doi sunt victimele României U21, în acel (pentru noi) istoric, epocal, inubliabil 4-2 cu Anglia din 2019. Da, Mount și Abraham sunt titulari obișnuiți la Chelsea, Van Bissaka la United, Phil Foden la City. Au crescut copiii! Unde sunt ai noștri? Pe la Reading (Pușcaș), prin infirmeria lui Dinamo Kiev (Tudor Băluță), în cel mai bun caz pe la Craiova (Cicâldău, Ivan). Iar călăul englezilor, Florinel, gonește pe autostradă, cu permis de la… Dinamo Kiev!