Fotbal adevărat, zgomote false

Ne-a fost mai dor de vuietul tribunei decât de jocul în sine?

Derbyul Dortmund-Bayern 0-1 ne-a băgat definitiv în ceață. Prea puțin despre meciul în sine, ce să mai zici când Bayern se pregătește să ia al optulea titlu la rând? Noi spuneam ba „am ucis campionatul”, ba „hegemonia”, după doar câte două-trei ridicări consecutive de trofeu.

Alphonso
Nu Lewandowski, care a fost șters. Nu Haaland, palid. Nu Kingsley Coman, care a luat ceva din apatia din anumite zile a tizului Florinel. Nici măcar Thomas Muller, mai bun ca înainte de pandemie. Nu ei au fost vedetele. Ci Kimmich, pentru bolta care ne-a adus cumva aminte de „Cobra”, Adi Ilie. Și mai ales Alphonso Davies, puștiul de 19 ani care fuge precum sprinterii de-o clipă ai sutei de metri, se apără mai bine decât au făcut-o vreodată Marcelo sau Roberto Carlos, reperele planetare din ultimii douăzeci de ani ale postului de fundaș stânga, și centrează ca o extremă clasică, vintage, a anilor optzeci. El, canadianul, e marea revelație a derbyului și chiar a ideii de fotbalul repus pe iarbă după două luni de pauză.

Acel penalty
Se pare că dorul de faze litigioase a stârnit combativitatea analiștilor noștri tv. Mult mai vehemenți decât înșiși nemții. Acolo, expertul pe arbitraj de la Bild a tras repede linie sub șuvoiul de păreri și a spus că mingea nu trebuia pusă la var, răsucirea și căderea lui Boateng, înainte de a atinge mingea cu cotul, fiind acte reflexe, involuntare. Și cu asta, basta! Dortmund va pierde titlul (Favre se pregătește deja de plecare, asumându-și eșecul) fără să facă mare caz din penaltyul neprimit. La noi, pentru că ne întoarcem mereu la meleagul nostru,după o asemenea fază într-un meci decisiv pentru titlu, pierdut la limită, nedreptățiții istorici ai fotbalului și-ar fi strigat și peste 30 de ani necazul, în adevărate memoriale ale frustrării.

Gălăgia controlată
Am mai vorbit despre acele cearșafuri imense, cu chipuri de suporteri, întinse peste tribune ori peluze. Pardon, dar pare kitsch, și seamănă cumva cu pânza întinsă la Giurgiu, peste peluza Astrei, când dedesubt era șantier!
Tot kitsch e și zgomotul de fond care s-a auzit pe Signal Iduna Park. O gălăgie controlată din butoane. Milenariștii vor corecta și vor spune că e vorba de un soft performant. O fi! Când pasa Borussia, se auzeau cântecele din peluza galbenă, Gelbe Wand. Când ataca Bayern, softul etala fluierături. Într-un fel era reacția sonoră la un cartonaș galben adresat gazdelor, în alt fel la unul pentru bavarezi. Când s-au arătat de la margine doar 3 minute de prelungire, s-au auzit huiduieli, semn că se doreau mai multe.

Un fals veritabil
Regizorul sonor al arenei încearcă să coreleze rumoarea cu ceea ce se întâmplă pe teren. E ca la sitcomurile americane, când se aud râsete și aplauze din fundal, fără ca în fundal să fie cineva. Sau, ca la teatrul nostru radiofonic de lunea seara, de pe vremuri, când se mima ploaia picurând apă pe masă. Totul pare adevărat, până când cadrul se lărgește și de fapt îți dai seama că niște scaune de plastic n-au cum să huiduie, să cânte și să aplaude. Că te afli în fața unui fals și că poate ar fi mai corect față de fotbal și față de molima care ne face să-l avem fără spectatori să auzim doar icnetele jucătorilor, lovitul înfundat al mingii și țignalul strident al arbitrului. Țignalul de pe Signal Iduna.

Punem și noi banda?
Ar fi o idee! Puteam s-o facem mai demult, mai ales pe arenele unde lumea nu prea vine. Dar trebuie să ajustăm repertoriul la condițiile proprii. Să se audă negreșit ceea ce se aude din peluză înainte ca portarul advers să degajeze. Să fie clare invitațiile la sex oral adresate rivalilor. Plus textul cu „demisia”, parte importantă a culturii tribunei noastre. Nemții nu i l-au pus lui Lucien Favre. Pleacă el singur.