Arbitrii mai și vorbesc, nu doar fluieră

L-am văzut pe Ovidiu Hațegan, prin skype, la tv. Un om inteligent, educat, însă împiedicat de regulament să se exprime prin cuvinte

Întâi la Telekom Sport, apoi la Pro X, apoi, mai amplu, la DigiSport, am avut revelația că pe Ovidiu Hațegan degeaba îl tot urmărim de vreo 15 ani, că nu-l cunoaștem. Arbitrul nostru numărul unu, Champions League, Campionat European, derby-uri interțări gen Olanda-Germania, Mondialul Cluburilor, cam tot ce se poate mai „gustos” în materie, tace prin regulament, exprimându-se doar arareori, și atunci în condiții cu totul speciale. Ultimul interviu amplu cu el l-am citit prin 2016, când se pregătea de Campionatul European.

Omul, dincolo de meciuri

Telespectatorii au avut șansa să descopere un tip școlit, medic, lector universitar care predă anatomia, alături de un arbitru de cel mai înalt nivel, care se știe cu marii jucători ai momentului, iar Virgil Van Dijk, „cel mai scump fundaș din lume”, când îl întâlnește, îi face acele semne profesionist-amicale ale fotbalului mare. Cele două ipostaze ale lui Ovidiu, de arbitru important și de intelectual familist care așteptă în curând cel de-al doilea copil, nu pot exista decât sub învelișul unui om inteligent, pe care cariera profesională și traseul din fotbal l-au cizelat, făurindu-i o poveste din care trebuie înțeles mai mult decât tusea seacă pe care a avut-o după ce-a condus Valencia-Atalanta.

Fluierul și buzele

În cei vreo 15 ani de când îl știm pe Hațegan, am auzit de mii de ori fluierul său hotărând lucruri corecte sau mai puțin inspirate. Am ascultat vuietul dezaprobator al tribunei atunci când decizia nu convenea. Am văzut proteste, meleuri ale jucătorilor în juru-i, strângeri de mână la finalul meciurilor, apoi un om obosit, care mergea spre cabine ștergându-se de transpirație, alături de brigada sa. În tăcere, pentru că așa impune regulamentul. Uneori, ne-am străduit să-i citim pe buze cuvinte adresate jucătorilor. Atât!

Regulamentul tăcerii

Arbitrilor li se impune să nu vorbească. Nu doar în România, ci la nivel planetar. N-o să-i vedeți niciodată pe Cakar, Lahoz, Rosetti sau pe alți „corifei” de-ai momentului povestind sfătoși despre penaltyurile și cartonașele din meciul care tocmai s-a terminat. Nici șefii lor nu vorbesc, că e vorba de Deaconu, de Vassaras sau de liderii planetari, de la UEFA și FIFA. E o lume prin definiție tăcută, ale cărei acțiuni nu lasă în spate sunete, ci doar interpretări. La nivelul justiției din iarbă a fotbalului se tace, deși sunt meciuri după care atât „părțile” din teren, cât și publicul, ar vrea să audă explicații, justificări. Așa e regula. Arbitrii trebuie să fluiere, să hotărască și apoi să-și pună fermoar la gură.

Exemplul rugby-ului

E o plăcere să vezi Turneul celor Șase Națiuni și să auzi, în casca emisiei, deciziile arbitrului, lămurite bob cu bob. Când se transmite un meci de rugby, aproape că arbitrul vorbește mai mult decât comentatorul tv. Exprimarea e întotdeauna politicoasă, domnilor și așa mai departe, deciziile sunt explicate, lumea n-are prea multe de comentat, pentru că știe exact ce incorectitudine s-a comis, o află chiar din gura arbitrului. Din acest punct de vedere, rugby-ul e o carte deschisă, în vreme ce fotbalul rămâne un roman polițist mult prea enigmatic, al cărui deznodământ de multe ori nu-l afli nici după ce ai parcurs ultima pagină.

Ceea ce e de spus

A trebuit să vină virusul ca să-l auzim pe Hațegan. Cine știe când va da următorul interviu? Ne vom reapuca de fotbal, ne vom întoarce la deciziile controversate, cu „moviolele” lor cu tot și ne vom lovi iarăși de tăcerea metafizică a arbitrilor, această castă de judecători suverani, implacabili, dar silențioși? Aproape sigur, da. Însă poate că după această izolare, după ce am privit cu toții săptămâni în șir tavanul și pereții, vom pricepe că pe lume sunt lucruri care trebuie să fie comunicate, transmise, explicate, spuse. În viață, în fotbal, în arbitraj.

La bună reauzire, Ovidiu Hațegan!