Generalul medaliilor
S-a stins la aproape 97 de ani Marin Dragnea, conducătorul militar al unui sport care câștiga medalii și scotea la iveală legende

Nadia plus tot ce-a ținut de gimnastică, Patzaichin și tot ce înseamnă sporturi pe apă, Corneliu Ion, Nicu Vlad, luptătorii, atleții, Maricica Puică, Anișoara Cușmir, luptele, echipa națională de handbal campioană mondială, fotbalul cu calificarea lui Lucescu la Euro 84 , drumurile europene deschise de Craiova Maxima și de Dinamo pentru Steaua.
Cumul de funcții
Cam asta se întâmpla, foarte pe scurt, în sportul din România între 1974-1984. Între acești zece ani a fost generalul Dragnea șeful sportului, fie ca șef al CNEFS (Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport, echivalentul Ministerului de astăzi), fie ca număr unu la Comitetul Olimpic Român (corespondentul COSR din zilele noastre). În șase din acești zece ani a condus, concomitent, ambele instituții. Ceea ce acum pare de neimaginat!
Soldatul devenit comunist
Prima impresie a celor tineri, care n-au apucat decât bătrânețea neinteresantă a generalului, e că s-a stins un comunist, pentru că șeful unui sport eminamente comunist și centralizat nu putea fi decât un comunist convins. Parțial așa și este. Dacă nu se afla în grațiile lui Ceaușescu, generalul nu putea să conducă în România acelor ani nici sportul, nici nimic altceva. Dar înainte de a fi comunist, a fost soldat. Militar până în măduva oaselor cu tot ce înseamnă armata, indiferent de regimul politic. Disciplină, organizare, rigoare.
Răni și pete
Născut în 1923 la Siliștea-Gumești, Teleorman, acolo unde cu doar un an mai devreme văzuse lumina zilei și Marin Preda, Marin Dragnea, fiu de preot, a devenit copil de trupă la 12 ani și sublocotenent la 18, la începutul războiului. A fost rănit la Stalingrad, s-a vindecat, iar după ce România a întors armele, a ajuns să lupte alături de sovietici, fiind rănit grav la Oradea și alegându-se cu o infirmitate pe viață. A urcat rapid în cariera militară în anii stalinismului, ajungând maior la 26 de ani, colonel la 31 și general la 34, într-o Armată Română al cărei șef era în acei ani însuși Nicolae Ceaușescu.
În tulburii ani ’50, când era comandant al garnizoanei Timișoara, a reprimat atât manifestările de solidaritate ale studenților cu revoluția anticomunistă din Ungaria (1956), cât și revoltele țăranilor bănățeni care se opuneau colectivizării. Cam acestea ar fi petele, destul de închise la culoare.
A învățat sport în biroul șefului
Pe seama începuturilor venerabilului defunct la CNEFS și COR circulă diverse anecdote. Că le spunea atleților să nu mai alerge suta în 10 secunde, ci în 11 sau 12. Că îi certa pe voleibaliști că au câștigat doar cu 3-0 și nu cu mai mult. Că îi întreba pe baschetbaliști ce-a păzit portarul de au încasat atât de multe puncte. Unele pot fi și folclor, dar două lucruri sunt clare. Că Marin Dragnea, ajuns șeful sportului pe la 50 de ani, nu stăpânea deloc domeniul încredințat, dar și că, organizat și cazon, a învățat rapid. Din ce spun oamenii timpului, Dragnea a știut să numească la federații oameni pricepuți, pe care i-a lăsat la rândul lor să decidă numele antrenorilor. A creat facilități sportivilor, a dispus să fie construite săli, stadioane, baze de pregătire. Sigur, într-un sistem centralizat, în care executarea ordinului era mai importantă decât banii.
Campionii îl plâng
Moartea generalului a atras, în mediul online, multe lacrimi și regrete din partea marilor sportivi care și-au atins gloria în acei ani. Gheorghe Berceanu, luptătorul campion olimpic la Munchen 1972, se interesa de înmormântare, alte nume imense trimiteau mesaje de condoleanțe familiei. Pentru sportivi, generalul Dragnea a fost bun. Pentru România a fost extrem de eficient, probabil șeful cu cele mai bune rezultate din întreaga istorie a sportului nostru.
Cum îl va percepe viitorul?
Încet-încet, nu-l va mai percepe nicicum. Legenda Nadiei, povestea pagaiei rupte a lui Ivan sau zâmbetul lui Penu după câte o paradă mai au ecou azi doar la cei trecuți de patruzeci de ani. Încet, încet, se vor împuțina și aceștia. Generațiile tinere nu prea mai vibrează la așa ceva, ci la frizurile cool și la tatuajele vedetelor zilei. Pe lângă care imaginea unui general bătrân, cu pieptul plin de decorații, pare coborâtă din manualul de istorie. O istorie care vorbește despre război, răni, medalii și represiune. O istorie a foamei și a gloriei, exact așa cum a fost.