Niște oase și niște vieți

Povestea emoționantă a luptei lui Marcel Sabou cu o maladie nemiloasă conduce la alte povești, impresionante și ele, ale anilor când el juca

Cele patru pagini ale reportajului făcut la Gijon de Justin Gafiuc și Raed Krishan au fior nu doar în fiecare silabă, ci și în pauzele albe dintre cuvinte. Povestea fostului timișorean, ulterior dinamovist se știa în mare. Rămăsese ilegal în Occident, chestiune impardonabilă în vremea comunismului. Ca și Marcel Răducanu, ca și Sătmăreanu II, ca și Viorel Năstase. Proscriși în țară, ei se afirmau în Vest și o făceau lăudabil în acei ani optzeci, extrem de întunecați în România. Dar asupra acelor „transfugi”, cum erau numiți ei în țară, voi reveni spre finalul acestui text.

Niște oameni ca brazii
N-ai cum să nu fii impresionat. Mușchii se topesc, nu te mai poți îmbrăca singur, laringele nu te mai ajută să vorbești, mergi din ce în ce mai greu. Stefano Borgonovo debuta în Squadra azzura în aceeași zi în care Dan Petrescu debuta în naționala României. 22 martie 1989. La Sibiu, meci amical România-Italia, 1-0. Au fost adversari direcți, pentru că „Bursucul” era fundașul nostru dreapta, iar fostul milanist și apoi florentin juca aripă stânga. Borgonovo a fost atins de groaznica maladie. Ca și Giuseppe Signorini, liberoul și căpitanul lui Genoa, adversara Stelei și a lui Dinamo în toamna lui 1991, în Cupa UEFA. Ca și Cisovsky, stoperul slovac al Timișoarei de acum un deceniu. Fotbaliști profesioniști, pachete de mușchi, oameni obișnuiți cu mișcarea, cu efortul, văd cum se topesc, încet-încet.

Povestea unui alt Marcel
Era septembrie 1985 când Sabou, care avea 20 de ani și juca la Poli Timișoara, intra tare, cu ambele picioare, asupra unui alt Marcel, Pușcaș. 25 de ani, mijlocaș la Rapid, împrumutat acolo de Steaua. Dublă fractură, trei operații și, în linii mari, încheierea carierei de jucător. Chiar dacă a revenit pe teren, la Rapid pentru scurtă vreme, apoi în Divizia B la Târgoviște și la Steaua Mizil, Pușcaș nu mai putea fi cel de dinaintea groaznicei accidentări și la 29 de ani a agățat ghetele în cui.

Relația umană victimă-gresor
Când a aflat, acum câteva luni, de suferința celui care l-a accidentat, Pușcaș a scris vorbe de încurajare pe Facebook, deși la 35 de ani de la necaz îl doare osul la vreme rea, iar musculatura piciorului beteag a rămas pe vecie mai slab dezvoltată decât a celui sănătos. Puțină lume știe însă că Sabou a continuat să joace, să atragă atenția lui Mircea Lucescu și să se transfere apoi la Dinamo doar după ce victima i-a semnat o hârtie prin care e de acord ca agresorul să nu fie suspendat. Altfel, după regulamentul de atunci, Marcel Sabou ar fi trebuit să stea pe tușă până când Marcel Pușcaș revenea pe teren.

Ba chiar ai cu ce să te dai mare!
Așa greu cum vorbește, Marcel Sabou spune că nu se dă mare că a jucat în Spania. Nu se dă, deși are cu ce. Să vii de la Dinamo (unde nu era titular) și să prinzi peste 100 de meciuri în Primera chiar e o performanță! Și acum revenim la povestea cu acei „transfugi”.

Valoarea românilor
Rămâneau ilegal în Occident, băteau la porțile diverselor cluburi, stăteau câteva luni în așa-zisa carantină după care mulți dintre ei jucau de parcă ar fi fost de-o viață de-acolo. Cel mai cunoscut exemplu e Marcel Răducanu, ani la rând cel mai bun străin din Bundesliga și idolul pretențioasei tribune a Borussiei Dortmund.

Dar la fel s-a întâmplat și cu Viorel Năstase, fostul atacant al Stelei, rămas în Elveția și devenit golgeter al lui Munchen 1860 și apoi titular la Catanzaro, în Serie A, într-o vreme în care erau îngăduiți doar doi străini pe teren, iar ai lui Juve, de exemplu, se numeau Platini și Boniek.

Coleg cu Oliver Kahn
Sau Sătmăreanu II, Peggy, cum i se spunea, care a refuzat să se mai întoarcă acasă cu Dinamo de la Frankfurt și a devenit apoi titular la Stuttgart, echipă de Cupa UEFA. Sau severineanul Dumitru Nadu, fundașul dreapta nu foarte cunoscut al Timișoarei, mulți ani titular la Karlsruhe, alături de un tânăr portar pe care-l chema Oliver Kahn. Cam asta producea fotbalul românesc atunci. Acum ai noștri se bucură dacă prind banca la primele ligi de-acolo sau dacă joacă o repriză la echipe de liga a doua.