Un deget! Atît!

În viaţă sînt şi momente în care teza ghinionului ancestral nu trebuie luată la mişto

Dani Coman s-a aflat la un deget de Campionatul European. Se poate spune şi aşa, deşi el avea dreptul şi meritul de a fi acolo, […]

În viaţă sînt şi momente în care teza ghinionului ancestral nu trebuie luată la mişto

Dani Coman s-a aflat la un deget de Campionatul European. Se poate spune şi aşa, deşi el avea dreptul şi meritul de a fi acolo, în Elveţia, cu toate cele 20 de degete ale sale, cu ambele mîini, ambele picioare şi cu întreaga sa fiinţă.

În multe momente ale vieţii, cînd ne dăm curajoşi şi impetuoşi, rîdem cu toată gura de cei care, absolut deloc convinşi că norocul şi-l mai face şi omul, îi dau înainte cu teza ghinionului care ne urmăreşte pe noi, românii, de cînd ne naştem şi pînă murim. Dar iată că vine un deget rupt de un şut banal al unui coleg şi atunci toată argumentaţia noastră vitejească se veştejeşte. Şutul acela putea nimeri orice, bara, plasa, aerul, iarba, dar nu acel deget pe care l-a rupt. În clipa fatală Coman putea fi oriunde, un metru mai în stînga, un milimetru mai în dreapta, şi atunci ne duceam cu portarii teferi la Zurich.

Aşa, am rămas cu unul singur, Lobonţ. Popa şi noul înlocuitor, Stăncioiu, sînt băieţi buni, merituoşi, dar n-au acea clasă care să rezolve un meci. Primul e cvasidebutant, al doilea debutant de-a binelea. Iar Euro e altceva decît un meci de campionat, decît un amical cu Rusia sau chiar decît o finală de Cupă în care Edi a făcut minuni.

Nimeni nu spune că dacă ar fi mers la Euro, Dani Coman ar fi fost titular şi ar fi apărat toate cele 270 de minute ale grupei. Probabil că Piţurcă l-ar fi ales tot pe Lobonţ. Dar portarul e un personaj extrem de expus. Accidentărilor, ghetelor adverse în cap, comoţiilor, cartonaşelor. Am fi ştiut că în spatele lui Lobonţ se află mereu un tip măcar la fel de valoros ca el şi am fi rememorat că, prin ani şi decenii, echipa naţională a dus-o bine atunci cînd pentru spaţiul acela dintre bare şi plasă s-au dat lupte frumoase, bărbăteşti şi colegiale. Voinescu-Toma, Lung-Moraru, Rică Răducanu-Iordache, Prunea-Stelea sînt tot atîtea mostre de rivalitate superior înţeleasă.

O simplă rotire a ochilor prin grupa noastră ne dă fiori. Olandezii îl au pe Van der Sar, care tocmai a decis cîştigătoarea Ligii la penaltyuri. Francezii, pe Coupet, proaspăt campion, pentru a şaptea oară la rînd, cu Lyon. Italienii, pe Buffon, pe care scrie Juve şi ultimul titlu mondial. Noi trebuie să-l băgăm pe Lobonţ într-un glob de sticlă, nu cumva să i se întîmple ceva. Şi nu numai pe el, ci pe toţi! Gata, tricolori, poftiţi la izolatoriu, nu mai urcaţi scări, nu mai coborîţi, nu mai respiraţi, că uite cum cădeţi ca spicele! În România sîntem 22 de milioane de selecţioneri şi doar 10-15 fotbalişti ca lumea!