Ilie, mereu scos din cutie

Era demult, eram cu toții mult mai tineri. Cu mai bine de un sfert de veac mai tineri.

Un avion depunea dimineața, devreme, echipa Stelei pe pista aeroportului din Oradea. Era vară, băieții, Toni Doboș, Didi, Pandi, Costel Gâlcă, Joe Panait, Ilie Stan, erau care în bermude, care în treninguri și se grăbeau să ajungă la hotel, să-și întregească somnul întrerupt când la București, cu o oră înainte, era încă întuneric afară. Unul singur venea aristocratic, studiat, cu sacoul pe mână, dar la cămașă și cravată. Ilie Dumitrescu era lustruit din cap până-n picioare, deși regimul libertin al lui Emerich Ienei, el însuși mereu impecabil, nu impunea vreun canon vestimentar. Adevărată izbăvire, după ce în campionatul trecut nea Puiu nu permisese nici măcar șireturi nelegate la adidași.

După câteva ore de somn la un hotel orădean, s-a plecat cu un autocar la Debrețin. Dincolo de hotar, vreo oră de mers. De data asta, Ilie era în echipament de prezentare, Șort, tricou. În autocar a citit. S-a ajuns la locul faptei, la niște terenuri rurale, afară din oraș. Era un fel de turneu de juniori acolo, al cărui punct culminant, pe terenul principal, era meciul dintre Debrecen și Steaua. Gazdele au întârziat programul, astfel că echipa campioană a României s-a pomenit cu vreo două ceasuri libere. Băieții le-au petrecut în voie printre sutele de părinți și copii. Unii s-au învârtit chiar pe lângă tarabele cu sucuri, dulciuri, cârnați (doar eram la Debrețin!) și bere. Ilie și-a ales un petic umbros și a tras un pui de somn. Afară, sub copaci, în gălăgia sutelor de glasuri.

După meci (unde Ilie a dat două goluri), gazdele au invitat Steaua la un soi de agapă. Locul, un soi de cantină, folosită mai mult pentru juniori, nu era absolut deloc pretențios. Toată lumea era lejeră, se bea bere, se glumea, câțiva băieți luaseră în primire mesele de biliard. A apărut și Ilie Dumitrescu, un pic mai târziu, de la dușuri. Reîmbrăcase costumul de dimineață, din avion. Dunga pantalonilor era perfectă, ca și nodul cravatei. Freza, făcută cu atenție în oglinda aburită a vestiarului, n-avea niciun fir mișcat. Pantofii luceau. Iar sub braț ținea cartea pe care n-apucase s-o termine în autocar.

Acel Ilie, de atunci, avea 24 de ani și era căpitanul Stelei. Era înainte de Pasadena, înainte de Tottenham, Sevilla sau Mexic. Mult înainte de Hanul cu Tei sau de postura sa de analist tv. Dar băiatul cu o copilărie grea, din Rahova, făcea încă de pe atunci exerciții de perfecțiune.

La mulți ani, Ilie, impecabilule!