Mutu, dezvoltare profesională

Trupa secundă a unui club din Emirate seamănă mai mult a bancomat decât a echipă de fotbal

Să nu mai tot spuneți voi, jurnaliștii, că la arabi se antrenează cămile! E o competiție valoroasă, condițiile sunt excelente, nivelul e ridicat! Ați văzut exemplul lui Zlatko Dalici! A stat ani de zile la arabi, s-a perfecționat continuu și și-a arătat valoarea în Rusia, era să ia Campionatul Mondial!

Da, am văzut. El e excepția. Dar regula e alta. Nu zice nimeni că în lumea arabă nu sunt antrenori buni. Dar culmea ipocriziei e aceea de a spune că te duci acolo să te perfecționezi. Nu! Acolo te duci PENTRU BANI! Vorba lui Șumudică, dansau zerourile pe ecranul telefonului!

Al Wahda, echipa a doua

Toate Al-urile arăbești, fie ele saudite, din Emirate, Qatar, Oman, Kuweit sau de unde or mai fi sunt neologisme ale lumii fotbalului. Așa cum corporatiștii vorbesc un fel de romgleză, antrenorii români au învățat un fel de rom-arabă. Perorează doct pe diferențele structural-funcționale dintre Ain, Hillal, Ittihad, Jaish, Shabab, Wahda, toate cu Al în față. Dacă, într-o discuție confunzi Ittihadul saudit cu cel din Emirate, treci drept neofit. Una e una, alta e alta. De fapt, nu e. E cam același lucru. Un fotbal ușor lenevit, cu componenta fizică aproape inexistentă, dar excelent plătit de niște șeici și prinți, care de vreo 30 de ani tot visează să crească în valoare, dar nu cresc. Un magnet care atrage antrenori din lumea întreagă, mai ales la vârfuri. Dar Al-Wahda, echipa a doua?

La prima echipă a lui Al-Wahda e Reghekampf. Plecat de tânăr, de la patruzeci de ani, într-o lume în care de regulă te duci când ai trecut bine de cincizeci. Te duci să-ți faci suma, să ai ce să le lași copiilor și nepoților. E vorba de prima echipă.

Dacă la prima echipă nivelul nu e grozav, închipuiți-vi-l pe cel de la echipa a doua! Dar ce contează nivelul? E vorba de 15.000 de euro pe lună, de trei-patru ori mai mult decât la Federație, de multe ori mai mult decât la Dinamo, mai mult decât dublu față de Voluntari. Ca să ți se dea acești bani în România, trebuie să te bați la titlu. Iar ca să fii numit la o echipă care trage la titlu, trebuie să fi demonstrat ceva în ultima vreme.

Schimb de serviciu

Am zis Dinamo, FRF, Voluntari. Mai trebuie adăugată ASA Tg. Mureș, unde Adi era, teoretic, jucător, dar făcea pe antrenorul. Vreo cinci locuri de muncă în doi ani și ceva. Asta poate însemna dorință de mai bine doar dacă vrem să colorăm tabloul în nuanțe optimiste. În culori reci înseamnă derută. Confuzie. Nestatornicie. Lipsă de experiență și chiar de orizont. O alternanță malignă între manageriat și antrenorat, cu lacune și într-o parte, și în cealaltă.

Biografia și banii

Când ai jucat la Juve, Inter, Chelsea, Verona, Fiorentina, când ai dat peste 100 de goluri în Serie A, înseamnă că ești cineva. Iar când ești cineva înseamnă că stai bine și material. Adică nu te duci la o echipă secundă arăbească doar ca să fii bine plătit. La Juve sau la Chelsea luai banii ăștia, 15.000 de euro, în două-trei zile. La Fiorentina sau la Verona poate că-ți trebuia o săptămână, cu cheltuielile scăzute. Când încă n-ai făcut 40 de ani, atât succesele fotbalistice, cât și câștigurile, sunt relativ recente. Iar memoria colectivă te reține ca pe un personaj de prim-plan. Sub toate aspectele. Fotbalistic, social, chiar și monden. Echipa secundă a lui Al-Wahda iese din sfera interesului, pe oricare dintre aceste planuri.

Luatul de jos

Nici asta nu e o justificare, că te-ai dus la echipa a doua a lui Al-Wahda ca s-o iei de jos. Nu acolo e acel jos despre care se vorbește în propoziție. Nimeni nu spune că tu, Mutu, trebuie s-o iei de la juniori sau de la Divizia C. Dimensiunea, biografia, te plasează ceva mai sus. Acel jos putea fi la Voluntari, de exemplu, dacă traseul era ascendent și nu presupunea emoțiile barajului de retrogradare. Sau putea fi în oricare altă parte unde ordinea operațiilor punea pe primul loc meseria, apoi banii.

Dar probabil că sunt mulți antrenori români, chiar și dintre cei cu contracte de „principali” la prima ligă, care ar schimba, măcar pentru câteva luni toanele patronilor lor cu binefacerile atât de zâmbitorului bancomat de la intrarea în vestiarul lui Al-Wahda, echipa a doua. Chiar și a treia, dacă o exista!