Croația, creația

Flămânzi după hălcile dramei Argentinei, uităm de învingători. Croația e, până acum, un fel de România 1994, însă fără titulatura ”de aur”

Tot ce iese din vestiarul Argentinei e spectaculos. De la moleșeala metafizică a lui Messi până la tatuajele în tonuri interlope de pe antebrațele selecționerului. De la revolta lui Kun Aguero la acel 1-6 din Spania, din martie, prevestitor cumva al catastrofei de la Nijni Novgorod. De la comicăriile lui Caballero la amănuntul că același selecționer, nu demult, a ciupit-o de fund pe bucătăreasa echipei. Asemenea delicatese mediatice nu se ratează, iar dacă vin pe fondul suferinței unora creditați să ia Cupa Mindială, telenovela e deja gata. Către croați, doar fraze politicoase. De fapt, pentru Mapamond știrea nu e că a bătut Croația, ci că a pierdut Argentina.

După douăzeci de ani
Croații nu-și zic Generația de Aur. Au mai avut una, cu Suker, Prosinecki, Bilici și ceilalți, acum exact două decenii. Loc 3, „bronz” la Mondialul din Franța. După un alt masacru, 3-0 cu Germania în sferturi, Nici aceea n-a fost generație de aur, nici aceasta probabil că nu se va numi așa. Ele sunt echipele naționale de fotbal ale Croației. La fel de iubite ca și echipele naționale de handbal, de baschet și, mai ales, de polo. Această națiune de 5 milioane de oameni, care a trecut printr-un război și și-a tencuit repede găurile din pereții clădirilor, crește spectaculos. Locuitorii, după decenii de migrație, nu prea mai pleacă, găsesc slujbe decente în țară. Autostrăzile au împânzit un relief stâncos, unde e nevoie de viaducte și de tuneluri, ca la mult-promisul Comarnic-Brașov. Prin Bărăgan, către Drajna, e mai ușor să întinzi autostrada. Turismul înflorește, insula Krk (crac, picior, în traducere) e un fel de Palma de Mallorca, Opatija miroase a imperiu habsburgic cu palmieri. Iar oamenii sunt înnebuniți după sport. Îl și privesc, dar îl și practică. În orice sat sunt terenuri de fotbal, de baschet, bazine pentru polo.

Echipa
Spațiul de sub pătrățelele Croației e unul dintre puținele locuri de pe planetă în care Realul și Barcelona conviețuiesc pașnic și productiv. Modrici și Rakitici scrâșnesc unul la altul în El Clasico, dar când pun tricoul cu pătrățele pe ei, sunt unul pentru celălalt. Plus Monaco – Atletico, Beșiktaș, Liverpool, Sampdoria – Real, Inter, Barcelona – Eintracht, Juve, Inter. Sunt cluburile de unde vin titularii din meciul cu Argentina, iar cei mai mulți sunt oameni de bază la echipele lor. Nu Ludogoreț, nu Sparta Praga, nu Al-Cutare, nu Șaormaspor sau Baklavaspor de prin Turcia, înțelegeți ce-am vrut să spun.

Antrenorul
Echipa din 1998, cea a lui Suker, l-a avut pe bancă pe marele Blazevici. Ciro, cum îi spune toată lumea. Era la apogeu, avea 63 de ani atunci și venea după o viață pe băncile tehnice ale Occidentului. Omul de-acum, Zlatko Dalici, 51 de ani, e departe, ca blazon, de Blazevici. A fost mijlocaș modest la Varteks Varazdin în anii nouăzeci, ani în care orice croat mai acătării pleca afară. A antrenat tot la Varteks, apoi a ales calea Golfului, Al-Cutare, Al-Altfel. Bani mulți, fotbal așa și așa. A fost pus la echipa națională în toamna trecută, când calificarea era în pericol, și până acum a făcut două lucruri extrem de importante. Primul, l-a instalat pe Brozovici în spatele duetului Modrici-Rakitici, despovărându-i pe „clasici” de sarcina închiderii, și l-a trimis pe Kalinici la plimbare. Atacantul făcea fițe că-l doare spatele, că el e de la Milan și nu poate intra doar câteva minute. Dalici i-a zis să nu mai intre deloc, l-a făcut colet și l-a expediat acasă. Dovadă că la o echipă cu valori e nevoie de un selecționer cu anatomia completă.

Unde? Cât?
Probabil sus, probabil departe. Croația nu e doar o echipă frumoasă, ci și bună. Pare părăsită de naivitatea seculară a Balcanilor, ancorată în civilizația Europei Centrale. Nu e doar pată de culoare, e o forță de la doi pași de România. Și un exemplu pentru noi.