Joaca de-a fotbalul

Abia după ce a încetat să mai fie un jucător genial, Platini s-a prins că în fotbal există şi lucruri mai complicate decît să transformi la vinclu o lovitură liberă cu zid, de la 20 de metri. În anii 1984-1985, […]

Abia după ce a încetat să mai fie un jucător genial, Platini s-a prins că în fotbal există şi lucruri mai complicate decît să transformi la vinclu o lovitură liberă cu zid, de la 20 de metri. În anii 1984-1985, în punctul de vîrf al carierei sale, cînd cucerea titlul european cu Franţa şi Cupa Campionilor cu Juve, totul părea o joacă.

Joacă a rămas şi acum. Michel Platini, puţin mai rotunjor decît în anii de glorie de pe gazon, îşi aşază mingea, scrutează dincolo de zid, caută din ochi portarul advers şi decide: Campionatul European din 2012 se va disputa în Polonia şi Ucraina. De data asta, în loc să urmeze o lovitură la păianjen, avem parte de-un şut în plopi. Trimiterea lui Euro 2012 în Estul aşa-şi-aşa al continentului pare că va eşua lamentabil. Polonezii au arene vechi, iar ale ucrainenilor, chiar dacă sînt mari şi cît de cît modernizate, sînt departe de Santiago Bernabeu, Amsterdam ArenA sau chiar faţă de ce vor oferi la vară Elveţia şi Austria. În plus, autostrăzile Ucrainei suferă, infrastructura e modestă, iar despre integrarea în UE a ţării care l-a adoptat pe Mircea Lucescu încă nu poate fi vorba. Dincolo, în Polonia, fotbalul e în plin scandal, autorităţile folosesc zăcămintele de metal ale ţării ca să confecţioneze cătuşe, nu stadioane. Platini a fost recent în zonă şi s-a întors la Nyon strîmbînd din nas, nu înainte de a lăsa în braţele localnicilor cîte un ultimatum: dacă în 6 luni lucrurile nu se urnesc, Euro 2012 va avea alte gazde!

A obligat cineva UEFA să atribuie Euro 2012 unor ţări care au destule probleme? Nimeni! Numai că Platini s-a suit pe tronul UEFA graţie puternicei susţineri pe care a primit-o din partea federaţiilor est-europene. Pe orice hartă ne-am uita, Polonia şi Ucraina aparţin Estului. Un Est răsplătit astfel pentru efortul său electoral. Şi nota de plată încă nu s-a încheiat. În orientalismul său, Platini pare în stare să ducă finalele de cupă europeană la Baku, Erevan sau Tbilisi. Asta nu înainte de a include în planurile sale un Bucureşti care deocamdată, în loc de stadion, are doar o biută de pămînt în curs de demolare.

Năstruşnicia fostului decar de geniu nu s-a oprit aici. Recent, el a propus la FIFA ca meciurile de fotbal să fie conduse de cîte 5 arbitri, doi dintre ei avînd menirea de a păzi cu vigilenţă liniile de poartă. La o primă vedere, nimic rău în asta. Inclusiv sondajul de pe gsp.ro pledînd în acest sens; 1900 de votanţi au fost pentru 5 oficiali, în timp ce doar 750 s-au pronunţat împotrivă. Probabil că fiecare din cei care au dat „enter” s-a gîndit la golul anulat lui Dorinel la Europenele din ’96. Dar dincolo de această rană nevindecată, e greu de crezut că erorile ar fi mai mici, chiar dacă pe teren sau în preajma lui s-ar afla nu 5 arbitri, ci 20. Aşa, punem arbitru pentru fiecare jucător, îi montăm fotbalistului senzori pe picioare şi vedem dacă a fost faultat sau nu. Şi facem din fotbal un fel de tenis, unde cînd o minge pică pe marginea liniei, oficialul se dă jos din scaun şi analizează cu mare atenţie urmele, senzaţia fiind aceea că avem de-a face nu cu un joc sportiv, ci cu ancheta minuţioasă a unor criminalişti, care pentru a nu-şi deteriora probele, izolează zona cu bandă galbenă pe care scrie „keep out”. Or, filosofia fotbalului presupune mai degrabă „come in”.