Briliantul președintelui nostru

Adi Mutu vorbește din postura de dregător la curtea lui Burleanu. Îi stă rău, lui, care toată viața a fost pe cont propriu

În aproape două decenii de carieră, cu peste o sută de goluri marcate în Il Calcio (ceea ce e cu totul remarcabil), Mutu s-a luat în clonț cu toată lumea. I-a răspuns ritos lui Dobrin, s-a uitat pieziș la Dinu, i-a plecat de sub nas, la distracție, lui Iordănescu, s-a încontrat cu Pițurcă, a bombănit la Mourinho și chiar și la Prandelli. Acum, după retragere, îi lustruiește portretul lui Răzvan Burleanu cu epitete demne de un ajefist de provincie, care vrea să se pună bine cu șeful.

Ce câștigă Burleanu?
Câștigă destul! L-a adus pe Mutu la federație cu dublu scop. Întâi, ca pe un apropiat al lui Contra, ca pe un om care să meargă în vestiarele loturilor naționale și să le explice tinerilor de azi ce înseamnă fotbalul mare. Generațiile născute în jurul pragului dintre milenii au auzit de Hagi și Gică Popescu de la părinți, iar de Dobrin și Balaci din poveștile bunicilor. Pe Mutu, în schimb, l-au prins, cu toate ale lui și, probabil, n-au văzut pe viu fotbalist mai mare ca Adi.

Al doilea scop al aducerii lui Mutu e clar electoral, poate să spună Adi cât o vrea că astea sunt răutăți. Nu sunt! Una e să defilezi prin coclauri cu Bodescu de la vulcanizare sau cu Vișan care a văzut primul meci de fotbal după ce-a ajuns secretar federal, și cu totul alta e să-l etalezi pe Mutu inimoșilor alegători din Dorohoi sau Adjud.

Aici s-ar putea spune că Burleanu a lovit la fix. S-ar putea doar. În realitate, președintele, conștient că-i lipsesc figurile reprezentative din jur, a luat ce i-a mai rămas. Cum de Generația de aur nu se putea atinge, a venit mai spre zilele noastre în istorie. Ideal ar fi fost Chivu, nu s-a putut, iar acum la FRF s-a bătut monedă cu chipul lui Adi Mutu. O monedă cu o singură față, cea a faptelor bune ale lui Adi. Pe revers nu s-a mai încrustat nimic.

Ce câștigă Mutu?
Puțin, foarte puțin. Un salariu, dar probabil că nu neapărat pentru leafă a venit el la federație. A jucat la echipe mari, a câștigat pe măsură și probabil că ține simbria federală doar ca mărunțiș de buzunar. Adi își dorește foarte mult să devină antrenor, iar această etapă administrativă, atât cea de la Dinamo, cât și cea de la FRF, nu va avea prea mare importanță în întregul carierei sale.

În schimb, de pierdut, el pierde destul de mult atunci când se apleacă mai mult decât e cazul în fața președintelui, când îi dă cu trafaletul peste nerealizări, când perorează despre fotbal feminin, fotbal pe uliță și Centre de Excelență cu efuziunea cu care ar vorbi despre titluri europene sau mondiale.

Dragi tovarăși și pretini….
Poate că Răzvan Burleanu nici n-avea nevoie de Mutu! Pentru că se descurcă grozav să-și lustruiască o imagine la care lucrează mereu și mereu. Înainte de Sărbători, președintele, elegant ca de obicei, s-a așezat în fața unei camere de filmat și și-a rostit discursul către electorat. Cuvântarea, publicată pe mediile de informare ale federației, dar ignorată aproape complet de televiziuni, ziare, site-uri, cuprinde, înșirate, „realizările”, nu suflă o vorbă despre eșecuri și conține o urare „din suflet”, chiar dacă e limpede, după mișcarea ochilor vorbitorului, că textul e citit de pe prompter.

Noi, cei mai în vârstă, ne aducem aminte cum, la Revelioanele de demult, clasicul „Dragi tovarăși și pretini” al lui Ceaușescu era semn că bunica ar fi trebuit să se grăbească, să ne aducă sarmalele în sufragerie, să nu ne prindă Anul Nou cu dinaintea goală.