Craiova între viori și tălpi

Oltenii scuză înfrângerea de la Botoșani invocând piedici și durități în drumul lor către fotbalul frumos. Câtă dreptate au?

Dincolo de copertina vălurită a stadionului se află Ipoteștiul Luceafărului, Liveniul Rapsodiei Române sau Ștefăneștiul care a dat mâinile delicate și sufletul fluid al lui Luchian. Aglomerare de talent și de sensibilitate. Tincu, Plămadă, Miron sau Ungurușan vin în contrast și aduc tușele unui soi de artă contemporană în care în loc de penel se folosește umărul, iar locul arcușului e luat de peroneu. Sigur, există Moruțan, care pune un pic de culoare, dar fotbalul Botoșaniului, altfel bun și eficient, dacă-l raportăm la buget, are nu momente, ci perioade întregi în care miroase a pilitură de fier, a șpan rămas în urma impactului dintre șenilele semigreilor din apărarea lui Costel Enache cu părțile anatomice mult mai fine ale suavilor (mult prea suavilor!) atacanți ai lui Mangia.

De ce n-au oltenii dreptate
Mangia a spus că a fost un joc bun, că echipa sa arată fotbal și că doar rezultatul îl nemulțumește. Corect, absolut corect, pentru cei întârziați în trafic, care au dat drumul la televizor în minutul 60, văzând cum Craiova asaltează adversarul, îl domină clar nu doar teritorial, ci și tehnic și doar fatalitatea face ca golul egalării să nu vină. Incorect pentru cei care au văzut tot meciul. O repriză și încă o treime dintr-a doua oltenii n-au existat. Au stat la cutie înfricoșați de intrările tari (puteți lua în calcul și aspectul neregulamentar al expresiei) ale unor adversari care s-au luptat disperat pentru fiecare milimetru de teren. Ce faci tu, un metru șaptezeci cu talonete, când oricât de tehnic ai fi, vezi o huidumă de adversar care vine să te rupă? Eviți contactele, te dai un metru mai în spate, te ferești de duelurile directe.

De la Balaci la Băluță
Aici se pare că e problema Craiovei, aici se poate face diferența între o echipă estetică și talentată și una care e, într-adevăr, în stare să atace marile performanțe. La tupeu, la personalitate, mai bine zis la lipsa ei. Pe vremuri, la Petroșani, Gogu Tonca, fie iertat!, băga materiale mai sănătos decât Tincu sau Miron, iar gazonul udat din belșug era noroios chiar și vara. Dar Balaci, Crișan sau Cârțu, fără să fie decatloniști, aveau însușiri cu care să anihileze uneltele primitive ale localnicilor. Azi, Băluță, Mitriță sau Gustavo par încă în căutarea acestor mijloace de producție.

De ce au totuși dreptate
Pentru că atunci când e un ofsaid clar, ușor de observat (Plămadă, la golul, altfel splendid, marcat de Miron), un asistent FIFA din brigada lui Hațegan n-are cum să nu-l vadă. Dacă nu-l vezi, nu te mai duci în Champions League, ci stai acasă, în Suceava de baștină. Care nu e așa departe de Botoșani încât să nu se audă până acolo ultimele măsuri ale Rapsodiei sau freamătul codrului eminescian.

Pentru că atunci când Mihai Roman al Botoșaniului (Mihai Roman al Craiovei are altă problemă, nu marchează) îi dă cu crampoanele în cap lui Briceag, cel mai bun arbitru român, Ovidiu Hațegan, nu se poate face că plouă, invocând tendința de a lăsa jocul liber, pe care i le-au predat lui, la cursuri gomoase, UEFA, FIFA și Vaticanul.

Regulamentul lui Hațegan
Jocul bărbătesc e una, cramponul băgat între parietal și occipital e cu totul alta. Hațegan a tolerat, nu se știe de ce, rașpelul celor de la Botoșani și a transformat mai multe faulturi clare, de cartonaș, în contacte despre care lui i s-a spus pe la cursuri c-ar fi regulamentare. Când Hațegan a lăsat Irlanda de Nord acasă, trimițând Elveția la Mondiale, s-a zis că noi, românii, nu ne apărăm valorile. Iar Adrian Porumboiu, care l-a atacat pe Ovidiu cam dincolo de limita regulamentului, a fost atenționat pentru violența limbajului.

Minus anumite adjective și excese de exprimare, Porumboiu a spus însă adevărul.