Niște oameni bătrâni pe iarba Craiovei

Între lasere și focuri de artificii, emoția și nostalgia își fac loc cu greu. Un stadion pentru viitor a făcut apel la trecut

Pe Balaci îl știe toată lumea, e omniprezent la Craiova chiar și atunci când antrenează în Oman. Cârțu (azi face 62 de ani, deși nu-i arată, La mulți ani, Sorinaccio!) apare frecvent la televizor. Cămătaru, Țicleanu și Geolgău sunt activi în fotbal. Craiova Maxima, punctul de vârf al istoriei oltenești, există, e vie chiar și pentru cei care încă nu se născuseră pe vremea lui Bordeaux sau Kaiserslautern.

Demultul oltenesc
Niște oameni cu părul alb, strânși la marginea terenului. Au în jur de șaptezeci de ani, unii și peste, în hainele lor nu există croiul slim fit, n-au conturi pe Facebook, iar dacă se plimbă pe Unirii, prin centrul Craiovei, cei mai tineri nu-i recunosc. Doar cei mai în vârstă îi opresc și-i întreabă de sănătate. Ce mai faci, Pelicane? Cum o mai duci, Fonfo? Cu cât ți-au mărit pensia, nea Florine?

Florin Oprea, Victor „Fonfo” Niculescu, Ion „Pelicanul” Velea, Dragu Bădin, Mitică Marcu,Teo Țarălungă s-au aliniat în fața tribunelor de pe noul stadion. Pe cel vechi, ei au câștigat titlul de acum 43 de ani și au fost locotenenții lui Oblemenco, etalat în format 3D de peluza Nord. Lor li s-a adăugat, la aproape 80 de ani, Ion Lovin, artizan al primei promovări, din 1964, unul dintre puținii „pionieri” rămași în viață, dintr-o vreme în care Știința se numea Știința inclusiv în actele oficiale.

Tricourile cu U pe piept
Oblemenco, Deselnicu, Strâmbeanu, Manta și Bălan, titulari ai acelei echipe care a adus primul titlu al Craiovei, nu mai sunt, după cum nu mai sunt nici Cernăianu și Oțet, antrenorii lor. Puntea dinspre „alaltăieri”, adică 1974, către prezent o face Ion Împușcătoiu, 80 de ani, cel care a împăturit în magazie tricourile Craiovei, de la cel de bumbac, cu un U mare pe piept, purtat de Oblemenco, până la modelele termice ale mileniului trei, cu găurele antitranspirație și cu numere „de troleibuz” pe spate. Pe vremea bătrânilor se juca de la 1 la 1. Pelicanul” era 4, „Fonfo” avea 2, Mitică-Glonț, adică Dumitru Marcu, juca mereu cu 11, iar copiii acelor ani își scriau pe spate cu săpun de croitorie 9-le lui Oblemenco și încercau să dea în mingile de 13 lei sau de 35 cu stângul. Ca „Nea Nelu”, un om masiv, bun și blând pe care-l așteptau să iasă de la antrenament cu șuvițele ude, acoperindu-i pleșuvia timpurie, și să le împartă caramele.

Stadionul cu țâșnitori și serile cu frapiere
Pe vremea lor, a lui Fonfo, Oble sau Teo, se stătea pe bănci de lemn sau chiar pe scări. Jos, pe aleea de lângă gardul dincolo de care era terenul, oamenii își potoleau setea de la zeci de țâșnitori, iar tații își luau țâncii în brațe, ajutându-i să ajungă la apă.

Seara, trupa se muta la Grădina Minerva, unde pe jos era pietriș, iar în frapiere stăteau cuminți sifoanele învelite în cofrag de sârmă și bateriile de Segarcea la treisferturi, în așteptarea învingătorilor. Ospătarii alergau ca titirezii, nu cumva să-l supere pe „Talibă” Deselnicu, șeful de gașcă. Undeva, tăcut, într-un colț de masă, șeful din teren al șefului Talibă, și chiar nașul lui, adică Oblemenco, fuma mereu. Șuvița i se uscase și acum îi acoperea regulamentar pleșuvia cu care a dat zeci de goluri. Stângul de aur, învelit în faldurile pantalonilor evazați, se odihnea jos, pe pietriș, și, în miros de grătare, orchestra tocmai începea să cânte.