Notre respect, Albania!

De ce trebuie să-i respectăm pe albanezi? Tratatele de fair-play devenite cu trecerea timpului glagorie şi limbă de lemn spun că trebuie să-i respectăm fiindcă sînt adversarii noştri. Dar, dincolo de asta, mai sînt şi alte motive.

Primul ar fi […]

De ce trebuie să-i respectăm pe albanezi? Tratatele de fair-play devenite cu trecerea timpului glagorie şi limbă de lemn spun că trebuie să-i respectăm fiindcă sînt adversarii noştri. Dar, dincolo de asta, mai sînt şi alte motive.

Primul ar fi acela că le-au luat patru puncte bulgarilor în meciurile directe. Fără acest aport neaşteptat din partea unei naţii pe care tot timpul am considerat-o subalternă nouă, am fi avut acelaşi număr de puncte cu Berbatov, iar meciul de la Sofia, de sîmbăta trecută, ne-ar fi prins cu cuţitul la os. E meritul lor c-au putut, pentru că dacă ne facem propria noastră socoteală, noi am făcut, în două meciuri cu bulgarii, un singur punct, mare şi lat!

Apoi, îi respectăm pentru că în compania lor ne-am resuscitat acum un an şi două luni. Făcuserăm doar 2-2 cu Bulgaria la Constanţa şi pe cer erau destui nori. La Tirana trecuse o repriză şi ceva, scorul era tot 0-0, iar noi începeam să ne gîndim la o nouă campanie de calificare. Totul pînă la acea pasă magnifică a lui Kastrati, care ne-a deschis noi orizonturi.

În fine, pentru că în compania lor ne-am despărţit în glorie de grupa preliminară, pe care am cîştigat-o. Tot cu ei ne luăm la revedere de la bătrînul şi nostalgicul stadion. Tot graţie lor s-a produs împăcarea dintre echipa naţională şi publicul bucureştean, cele două entităţi regăsindu-se ca doi iubiţi care, din pricini care le scapă, dormeau de multă vreme în camere separate. Şi tot albanezii ne-au fost martori la propria noastră renaştere, din repriza a doua. Faulturile şi eliminările din rîndurile defensivei venerabilului Otto Barici au dat sens, dimensiune şi scor acestui meci de adio. Să recunoaştem că un unu sau doi la zero nu însemna mare lucru şi presa care unora li se pare că nu venerează îndeajuns putea iarăşi să peroreze pe seama lipsei de atitudine. Or, la aşa scor de maidan, atitudinea pare măcar corespunzătoare.

Şi cu asta, gata cu Albania. La Europene nu vom mai avea în faţă albanezi, să ne revigoreze, ci echipe mult mai tari. Cu adversarii de acolo, Niculae şi Dică nu-şi vor putea ameliora atît de uşor eficacitatea. Dar o şansă tot mai avem. Duminică, la Durban, se trag preliminariile pentru Mondialul din 2010. Unde, dacă ne pică Albania, şi se prea poate să ne pice, spunem că avem deja tubul de oxigen în mînă. Mai departe, în faţă ne stă deşertul Kalahari.