Cu defibrilatoru’ se câștigă poporu’

Un dispozitiv de salvat vieți se poate transfera în instrument electoral. Trebuie doar să știi să-l folosești cât mai eficient

Povestea cu defibrilatoarele s-a ivit atunci când ni s-a stins sub ochi bietul Ekeng. Un aparat care în lumea civilizată (până când vom mai folosi această expresie în antiteză cu noi înșine?) se află peste tot, în centre comerciale, în gări sau pur și simplu pe stradă, la noi e privit ca un fel de navetă spațială, cucerire a științei de ultim ceas, salt spre un viitor în care tocmai am fost teleportați.

Aparatul victorios la orașe și sate
FRF, stafful de acolo și președintele pentru care acel staff lucrează se află în plină campanie electorală. Iar nenorocirile sunt cel mai bun prilej de a sări în sprijinul electoratului. Așa cum la inundații politicienii le împart oropsiților gumă de mestecat, așa și politicienii care guvernează fotbalul (e înșiși i-au zis „program de guvernanță propriei ocârmuiri!) împart defibrilatoare.

Federația a cumpărat vreo 230 de bucăți și le-a împărțit membrilor electori. Destinatari au fost grupări gomoase de prima ligă, echipe strâmtorate de eșaloanele doi și trei, cluburi nevolnice de copii și juniori, dar, mai ales, AJF-uri, că ele sunt talpa fotbalului, ele votează, cu ele câștigi alegerile. Are AJF-ul cutare defibrilator? Are! Ștampila pe numele tău e ca și asigurată.

Un sfert de milion
Minunatele aparate dătătoare de viață (dacă știi să le folosești, chiar pot salva vieți!) au fost livrate în teritoriu. Prețul aproximativ de cost e circa o mie de euro de unitate, adică nu cine știe ce. Cam cât, laolaltă, un frigider, un aragaz și un televizor cu ecran ceva mai plat.

Așa, ca o întrebare pusă aiurea, de ce trebuie să-i dai tu, Federație, defibrilator de o mie de euro unui club de primă ligă, care câștigă două milioane de euro pe an din drepturi tv? Nu-i dai, ci-i ceri să și-l cumpere. Îi impui, i-l treci la obligații în manualul de licențiere. E simplu!

În total, afacerea a costat spre un sfert de milion de euro. Nici nu e mult, dacă stai să te gândești! E o picătură în Oceanul Planetar al deficitului anual de peste 5 milioane.

Exprimată astfel, suma înseamnă salariul selecționerului pe vreo jumătate de an. Dacă adăugăm staff-ul primei reprezentative, dar și taxele care trebuie plătite la stat pentru aceste sume, sfertul de milion n-ajunge nici măcar pentru trei lefuri.

Avem un defibrilator. Cum procedăm?
Știe cineva ce s-a întâmplat cu miraculoasele dispozitive la luni bune după ce ele au fost remise electoratului? Unele dintre ele stau încă în țiplă, pentru că învățații renascientiști ai AJF-urilor nu se pricep nici măcar să le despacheteze. Altele sunt prin portbagajul vreunui șef teritorial, altele prin debaraua cine știe cărui club de fotbal feminin proaspăt înființat și având sediul într-o garsonieră confort trei. În fine, beneficiarii mai puțin refractari la saltul tehnologic au despachetat defibrilatoarele, le-au pus în stare de funcționare, dar unde să duci mai întâi aparatul când tu, AJF cutare, organizezi vreo 50 de meciuri pe week-end, de la copiii de 8-15 ani, juniori, seniori, fotbal feminin, futsal și ce-o mai fi. Spune vreo lege scrisă sau nescrisă că trebuie să ți se facă rău pe teren doar dacă ești senior?

Supercupa Sudului, în Nord
Că tot vorbim de mișcări cu mireasmă electorală, ce rost a avut plasarea Supercupei, Viitorul contra Voluntari, la Botoșani, la sute bune de kilometri de locurile de baștină ale preopinentelor? Au cele două combatante atâția suporteri nerăbdători să taie țara de dragul favoriților? Sau e o răsplată pentru singurul club de Liga 1, Botoșani, care a fost de acord cu încă neaprobata taxă de solidaritate? Cine e cuminte și votează cu noi primește de toate. Defibrilatoare, supercupe și ce-o mai fi.