Același derby, alți oameni

Steaua-Dinamo are poveștile lui fabuloase și color, venite de demult, dintr-un timp alb-negru

Acum patruzeci de ani, chiar și acum treizeci, fotbalului îi lipseau doar rețelele de socializare pentru a fi la fel ca și cel de azi. Comunicarea veacului trecut avea păcatul de a se face față în față, eventual cu niște beri la mijloc și parcă era în stare să extragă din oameni sentimente mai adânci decât cele de astăzi. Sinceritate, curaj, colegialitate

Sinceritatea

Era un Dinamo-Steaua, dar nu în campionat, ci în finala Cupei. În prag de ani șaptezeci, cele două mari rivale au disputat trei finale la rând, toate câștigate de militari. La acea vreme, militari fără ghilimele, pentru că făceau cantonamente la Căminul Garnizoanei, pe Cobălcescu, pe unde coboară astăzi tramvaiele către spatele Cișmigiului, mâncau la popotă și apăreau uneori în „Viața Militară” îmbrăcați în uniforme. În acea finală de care vorbim, 2-1 pentru Steaua, Cornel Dinu a marcat la o fază fixă, spre final de meci. Colegii săi de la Dinamo au sărit de bucurie, ar fi fost 2-2 și ar fi urmat prelungiri. Doar el, analistul elegant și ușor prețios din studioul Dolce de astăzi, tânărul abia trecut de 20 de ani de atunci, a sprintat către arbitrul Gheorghe Limona. „Nea Gigi, anulează, te rog, golul. Am atins mingea cu mâna, a fost henț!”. Limona, care era unul dintre cei mai titrați arbitri români, l-a privit încurcat, apoi a înțeles și a acordat lovitură liberă pentru Steaua, care peste câteva minute avea să ridice trofeul.

Curajul

Tot cam în acei ani, poate chiar ceva mai devreme, rivalitatea era enormă, iar arbitrii se fereau să fluiere Derbyul, ca să nu supere fie Armata, fie Internele. Cel mai bun arbitru român era Aurel Bentu, om simplu, fără cine știe ce școli, dar un tip curajos și autoritar. Firește că fiind un ins care spunea lucrurilor pe nume, Bentu nu prea avea trecere pe la Federație, care-l ocolea constant de la delegări în străinătate pe motiv că nu vorbește limbi străine. Erau preferați alții, arbitrii de carton, ulteriorul „corp de balet”, care făceau ce ziceau șefii și învățaseră limba rusă cântând, plus câteva boabe franțuzești, probabil de la bonele din copilăria interbelică. În fața unui stadion arhiplin, înainte de un Steaua-Dinamo, trei domni în echipament negru tremurau ca varga în vestiar. De frică, dar și de frig. Aveau frisoane de la febră. Mâncaseră cretă pisată, le crescuse temperatura, transpirau abundent. Tovarășii de la Federație au acționat imediat. S-au suit în mașină și s-au oprit la Bentu la poartă (n-avea telefon!), undeva prin coasta Mărțișorului, în spatele Cimitirului Bellu. În miezul duminicii, nea Aurică era pe casă, repara acoperișul. I-a ascultat pe mahări două minute, apoi s-a spălat, s-a bărbierit și a plecat la stadionul „23 August”, unde a arbitrat impecabil.

Colegialitatea

După Derby, fotbaliștii plecau de multe ori împreună, pe jos, printre pâlcurile de suporteri. Lunea se întâlneau în aburul gros al Băii Grivița, unde se făcea refacerea cu aproape o jumătate de veac înainte de apariția TRX-urilor și a camerelor hiperbarice. Se povestea meciul, se mai arunca o poantă. Masajul se executa cu clăbuc obținut din săpun de casă, dat pe răzătoarea de morcovi. Apoi se pleca la restaurantul Berlin, în Sărindar, la o fleică în sânge și un șpriț lung. Veneau și ziariști, de la tipografia de pe Brezoianu, apăreau și actori, scriitori, cântăreți. Era o repriza a treia în care aceeași masă îi reunea pe Lucescu și Lajos Sătmăreanu, pe Dinu și Dumitru, pe Dumitrache și Ioșca Vigu, adversarii de ieri, prietenii de-o viață.