Doamna Marta, nu vă faceți o fermă și în România?

După Rio, doamna Marta se va retrage și doar va veghea din când în când că treburile la "ferma gimnasticii" merg așa cum trebuie. Nu-i dăm un teren pentru o fermă în România?

New York Times o laudă pe antrenoarea americancă Marta Karolyi. De etnie maghiară și originară din România. Adică pe co (împreună cu soțul, Bela) creatoarea Nadiei, a Teodorei Ungureanu, a Emiliei Eberle. Să te laude NY Times e ca și cum, la noi, te-ar plimba de viu pe sub Arcul de Triumf și ți s-ar da în folosință Delta, Munții Carpați și zăcămintele de la Roșia Montană.

Pe scurt, doamna Marta coordonează tot ce înseamnă gimnastică feminină în Statele Unite. I-a lămurit pe americani ceea ce ne lămurise și pe noi, românii, că acest sport nu poate exista altfel decât în sistem centralizat și adună echipa olimpică în anumite perioade la ferma proprie din Houston, Texas. La ranch are, cu siguranță, cai. Nu neapărat de rodeo. Are cai de sărituri.

Și covor de sol, și paralele, și bârnă. Probabil și sală de mese, unde se mănâncă științific frunzele de ștevie și de salata indispensabile marii performanțe. Gimnastica de competiție n-are nicio legătură cu burgerii americani, nici măcar cu steak-ul texan, după cum la noi nu se combină sub nicio formă cu micii, ceafa de porc sau cu șprițul dres cu mult sifon.

Marta Karolyi n-a plecat din România de foame. Era 1981, avea sub patruzeci de ani și, ca antrenoare, câștigase tot ce se putea câștiga. Skien, Montreal, Fort Worth, Moscova, repere greu de atins într-un interval de cinci-șase ani. Cincinalele lui Ceaușescu nu erau atât de rodnice nici măcar în estimările prezentate la Telejurnal. Soții Karolyi au plecat pentru dobândirea unei libertăți care în România întunericului, frigului și plenarelor era imposibilă. Au lăsat în urmă performanțe, medalii și un sistem din care în gimnastică s-a mai trăit, și încă bine, vreo treizeci de ani.

Această poveste, pe care cei mai vârstnici o știm, iar cei mai tineri o află din recenziile făcute de site-urile românești materialului din NY Times, se referă totuși la o femeie de 73 de ani. Ați citit bine. Șaptezeci și trei de ani. Vârsta pusului murăturilor, crescutului nepoților, taifasului în capot cu o vecină care încă nu și-a scos bigudiurile. Asta în cel mai bun caz. Dacă nu cumva vârsta reumatismului, a suferințelor cardiace, a internărilor, a hipertensiunii, a unei sacoșe cu pastile de care nu te poți despărți și pe care o reînnoiești, compensat, lună de lună.

După Rio, doamna Marta se va retrage și doar va veghea din când în când că treburile la „ferma gimnasticii” merg așa cum trebuie. Nu-i dăm un teren pentru o fermă în România? Vine dumneaei cu caii și cu bârnele. Dar poate că deși americanii o consideră OK, noi îi vom spune că e depășită. Pe Octavian Bellu l-am scos la pensie la 65 de ani, iar Marianei Bitang, la cincizeci și ceva, îi lustruim deja șinele dosarului.