Meci pentru Stanciu, minte, inimă și literatură

Pentru a-și împrospăta respirația, fotbalul nostru avea nevoie de City sau de oricare alt adversar de aceeași dimensiune

Cine e Guardiola? Duckadam se întreabă cam fără răspuns, furnizând totodată elemente ajutătoare. După ce a plecat de la Barcelona, n-a mai făcut performanță în Liga Campionilor. Chiar așa, prietene Helmuth, cine e amicul Pep? Era un țânc, un puber de 15 ani, probabil pitic la Barca, atunci când tu apărai penaltyurile idolilor lui, iar el, de necaz, probabil că se trăgea de tuleie. Apoi, Helmuth adaugă că pentru Steaua va fi o „dublă” fără stres, fără frică și fără așteptări. Fără stres și fără frică am priceput, dar ce ce fără așteptări?

Cât de rotundă e mingea?
Reghe afirmă că nu e bucuros de tragere. De ce n-ar fi? Ar fi dorit Gladbach? Sau Villarreal? Sau Ajax? Cu ele, optimismul nostru izvorât întotdeauna mai mult din instincte decât din rațiune ar fi impus calificări obligatorii. Putea Steaua să scoată echipe din Bundesliga sau din Primera? Aproape sigur, nu! Dar ne-am fi hrănit trei săptămâni de-aici încolo cu acele locuțiuni atât de dragi nouă, „mingea e rotundă”, „poate, poate”, „merită încercat!”.

Dacă mingea era rotundă cu Villarreal sau cu Gladbach, cu City pare să nu mai fie la fel. Capătă alte dimensiuni, nu mai e nici măcar ovală, rotunjimile îi devin unghiuri drepte și devine de-a dreptul pătrată. Un cub. Iar noi, încercați de o tragedie a bilelor calde și reci, de o soartă mereu potrivnică, punându-ni-i mereu în față pe cei mult prea puternici pentru forțele noastre. Destin crud, nehărăzire pentru un loc la masa bogaților! Avem aproape trei săptămâni la dispoziție să ne lamentăm!

City, o bucurie a fotbalului
Nu, sorții n-au fost deloc mânioși cu Steaua.

Să joci cu City e o bucurie, un dar, chiar dacă acest dar vine un pic mai devreme, ar fi fost de așteptat să aibă loc în grupele Champions League.

Să joci cu City înseamnă expunere maximă. Deja site-ul „cetățenilor” a băgat Steaua în seamnă, vorbind frumos despre Stanciu și despre Hamroun. Mai  înseamnă și că băiatul care se oftica pe 7 mai 1986, adică Pep, își va lua notițe despre Toșca, Achim, Pintilii, Golubovici, Tudorie, Adi Popa, persoane care altminteri n-ar fi încăput nicicum în aria preocupărilor sale.

Să joci cu City primul meci acasă, când încă e 0-0 la „aggregate”, înseamnă stadion plin, câteva sute bune de mii de euro din bilete și poate că și mai mult din publicitate și dintr-un marketing bine făcut.

Să joci cu City mai înseamnă că apropierea echipă-suporteri, începută deja în seara cu Sparta Praga, va continua la intensitate maximă. În fața unui asemenea meci se unesc ei, polii magnetici, darmite Nordul și Sudul, niște peluze cu ideologii cumva opuse, despărțite însă topografic doar de o sută și ceva de metri!
Să joci cu City poate însemna adăugarea câtorva mirodenii dulcegi în tocana cazonă servită la popota M.Ap.N.-ului. Un asemenea meci ar putea îmblânzi relația cu Armata, entuziasmul popular făcându-i pe coloneii dindărătul zidurilor de cazarmă să nu mai privească viața doar printre crestătura înălțătorului și vârful cătării.

Nicolae fost Nicușor
Să joci cu City nu înseamnă neapărat să te califici. Dar înseamnă să arăți bine, să transmiți un mesaj al valorii tale, să încerci să te ridici cât mai aproape de nivelul lor. Sigur că pentru Steaua o calificare ar fi un miracol, dar pentru City un eșec ar fi egal cu ceva pentru care nu există cuvânt, „dezastru” luând dimensiunile unui diminutiv.

În fine, să joci cu City înseamnă să știi să-l expui pe Stanciu, în cel mai bun moment al carierei sale, exact acolo, în Anglia, pe acel meleag unde a început să se vorbească despre el. Faptul că Nicolae, fostul Nicușor, e vehiculat de Chelsea înseamnă enorm. E adevărat, la Chelsea au jucat și Dan Petrescu, și Mutu. Dar ei au ajuns acolo din alte părți, în timp ce Stanciu ar veni direct din România, din acest campionat pe care-l căinăm că e slab, din acest fotbal pe care-l tot plângem și-l tot acuzăm că nu produce nimic.