Ilie, alb-negru și color

La șaptezeci de ani ai săi, constatăm că lui Ilie cel mai bine i-a stat pe la treizeci. Deși a fost un tip mereu policrom, cel mai bine a dat în epoca ecranelor alb-negru, când îi bătea pe toți

Lui Ilie i-a venit rândul să sufle într-al șaselea tort învelit în paginile Gazetei într-un an și ceva. Întâi a fost Hagi 50. Apoi, din scurt, la trei săptămâni, Ovidiu Ioanițoaia 70. Nu putea lipsi vara trecută Mircea Lucescu 70, doar e leat cu Ovidiu. Prin toamnă a fost Cârțu 60. În iunie, portarul legendar al handbalului, Cornel Penu, tot 70. Acum el, Năstase. Peste o lună și ceva, la început de septembrie, vine alt Ilie. Balaci 60, aniversare obligatorie! Dacă se pun și vârstele cu 5 la coadă, nu doar cele cu zero, în noiembrie urmează Nadia 55.

La toate aceste torturi pui doar ingrediente dulci. Bezea naturală și ce-o mai fi. La vârstele lor te gândești că zahărul nu face tocmai bine, mileniul trei a descoperit edulcoranți artificiali, inofensivi. Tot dulce iese, chiar dacă substanța activă e alta. E bine să iasă dulce. Cititorii, mai ales cei tineri, care în lungile după-amieze ale meciurilor lui Ilie cu Stan Smith mai aveau două decenii, sau chiar trei până să se nască, au nevoie de idoli. Trebuie zugrăviți cu atenție, mai ales că e un moment aniversar.

Ilie, însă, trebuie pictat exact așa cum e. Și mai ales cum a fost. Acest septuagenar care se poartă ca unul de cincizeci când vrea să arate de treizeci, a fost întotdeauna el însuși. Pe zgura de la Roland Garros, pe hard-ul de la Forrest Hills, pe parchetul de la Polivalentă și mai ales între platanii de pe Dr. Lister, Ilie a urmărit o singură chestiune esențială. Să se simtă el bine. Binele său însemna a nu se cenzura niciodată, deloc. A se certa cu arbitrul. A da niște loburi uimitoare, unele dintre ele printre picioare, cu spatele la teren, în timp ce fața îi era îndreptată în partea cealaltă, către tribuna unde căuta întotdeauna chipuri cârlionțate, zâmbete blonde, priviri șăgalnice, albastre precum cerul.

Ca jucător, Ilie a fost mare de tot. Nu luăm în discuție axioma de a fi fost primul număr unu mondial, aici a avut norocul ca acest clasament să pornească la drum în ’73, anul său de vârf. Dacă topul se urnea mai devreme, probabil că onoarea i-ar fi revenit lui Santana. dacă se inaugura ceva mai târziu, sigur șef ar fi fost Borg. Așa s-a potrivit. A fost mare fiindcă s-a băgat, ca răsăritean, ca venit de după Cortina de Fier, într-o ciorbă cu condimente imperialiste, occidentale, la suprafața căreia în loc de frunze de pătrunjel pluteau hârtii de-o sută de dolari. Alții estici au mai reușit asta? Cehul Kodes? Polonezul Fibak? Sovieto-gruzinul Metrevelli? Să fim sobri, să păstrăm proporțiile! Abia prin anii optzeci, când Ilie cam trăsese deja pe dreapta, a apărut Lendl. În rest, tenisul era o chestiune americană, australiană, cu ceva tușe suedeze, italiene, spaniole, sau chiar din Sud-America poetului Villas.

Cel mai drag ne era de Ilie la Cupa Davis. Pe Progresul sau pe alte meleaguri. Avea deja peste treizeci de ani și își câștiga aproape de fiecare dată simplurile. L-am prins în epocă post-Țiriac, când la dublu partenerul era fie Titi Hărădău, fie Florin Segărceanu, uneori chiar Toma Ovici sau Traian Marcu. Trăgea de el, cu pletele transpirate, pentru un izbăvitor 3-2, fiindcă Titi, Florin sau care-or mai fiu fost, rar reușeau să se lipească de câte o victorie la simplu.

Spre final de text, sună telefonul. Mama. Grăbit, spun că trebuie să isprăvesc un text cu Năstase. Răspunde că dacă amintesc de toate nevestele lui, sigur nu termin la timp. Sunt din aceeași generație, dar de principii diferite. Da, Ilie pare să fi fost la altar de mai multe ori decât la frizer. Plus că și lista care n-a ajuns în fața popii e lungă, venind cam de pe vremea Dianei Ross. Și ce dacă? Da, Ilie s-a băgat în politică și s-a cam făcut de râs, întrebându-l pe Ciorbea, rival la Primăria Capitalei, dacă mai poate sau nu. Și ce dacă? Da, Ilie a fost președintele federației de tenis, unde a avut destule pete negre.

Și ce dacă? De vină nu e el, ci aceia care l-au ales, punându-l într-o postură mult mai nepotrivită decât Borg, care l-a bătut în trei seturi scurte într-o finală de la Wimbledon. Iarăși, și ce dacă? Da, Ilie a avut și are impresia că i se cuvine totul, baza Voința, arena Progresul, vârful Moldoveanu și Dunărea, cu deltă cu tot. Iar românii care nu înțeleg asta nu sunt patrioți. Mofturi de vedetă târzie, ale cărei amintiri se răresc odată cu pletele.

Nu pentru asta și nu prin asta trebuie să-l judecăm. Avem datoria de a spune celor mai tineri că dandy-ul care azi face șaptezeci de ani și a figurat mulți ani pe plasticul cardurilor bancare a fost cel mai semeț român în niște ani în care acele carduri nu se inventaseră încă, iar semeția era hotărâtă la plenare și scrisă pe două coloane, în minuta oficială din Scânteia.