Fotbalul Italiei și fotbalul în general
Probabil că și peste treizeci de ani, Barzagli, Bonucci și Chiellini îl vor avea în spate tot pe Gigi Buffon. Se vor plimba împreună în parc, pensionari, nu vor lăsa spații între ei și-l vor avea în fața lor de […]

Probabil că și peste treizeci de ani, Barzagli, Bonucci și Chiellini îl vor avea în spate tot pe Gigi Buffon. Se vor plimba împreună în parc, pensionari, nu vor lăsa spații între ei și-l vor avea în fața lor de Danielle De Rossi. El le va spune dacă aleea e liberă sau nu. În dreapta va fi obligatoriu Candreva, iar în stânga nu se știe dacă va fi tot Darmian. Anglia l-a stricat, i-a dat gustul flancului și al cross-ului, ceea ce în Cizmă înseamnă indisciplină tactică. Se răsucesc în mormânt Vittorio Pozzo, Bearzot sau Valcareggi dacă aud așa ceva!
Pentru neitalieni, Italia e urâtă. Place eventual doamnelor și domnișoarelor, care întârzie cu privirea pe chipul dur al lui Buffon sau pe trăsăturile delicate ale lui Giaccherini și Immobile, venite de demult, de la Bettega, Antognoni sau chiar de la Gianni Rivera. Esteților nu le place, fiindcă nu se merge prea des înainte, ci de cele mai multe ori înapoi. Sigur, există excepții, gen pasa de gol de jumătate de teren a lui Bonucci, dar chestiile astea apar rar, doar atunci când e nevoie. În rest, cele mai importante sunt spațiile dintre cei trei bătrâni juventini din apărare sau, mai bine zis, lipsa acestor spații. Tactic totul e perfect, dar dacă joci așa la Sunderland, Leicester sau în oricare land nemțesc, te huiduie lumea. La Pescara, Acireale (asta este în Sicilia) sau la Ascoli Piceno nimeni nu se scandalizează, tactica se învață deodată cu fotbalul, iar un 0-0 e la fel de frumos ca un 4-3.
În acest fel, fără spații și fără gesturi inutile, Italia a strâns patru titluri mondiale. Teoretic, ea nu e favorită niciodată, dar practic e favorită mereu. Dacă ar fi avut în față pe oricine altcineva, cavaleria ușoară a Belgiei ar fi fost pe prima pagină, ca exponentă a noilor criterii estetice din fotbalul mileniului trei. Cum în fața lui Hazard a stat Chiellini, pe prima pagină stă nasul însângerat al lui Conte, al nu știu câtelea Papă al fotbalului italian care aplică aceleași dogme de aproape un veac încoace. z