Ce gust a avut, de fapt, eșecul cu Franța?

După înfrângerea cu Franța, mai exact după golul imparabil al lui Payet din minutul 89, opiniile alunecă larg, de la critici nemeritate până la a lăuda excesiv, aproape deșănțat, un rezultat negativ

Să fim sinceri, cel mai rău ne-am temut că vom arăta urât pe Stade de France. Că vom sta enervant de mult în treimea proprie, că vom bubui mingile la întâmplare, că ne vom tăvăli pe gazon, vom trage de timp, vom face fault după fault.

Că vom lua bătaie rău de tot sau, cei mai optimiști dintre noi, că vom smulge un egal total inestetic, pe care ni-l vom agăța în piept ca pe un mărțișor simbolizând biruința antifotbalului la orașe și sate. N-a fost așa, n-am obținut nici măcar remiza aceea zbârcită, dar de palmares, am pierdut oarecum frumos, destul de pe gustul entuziastei peluze galbene de la Saint Denis. Se vede limpede, traversăm, în cele mai puțin de 120 de ore dintre meciurile cu Franța și Elveția, nu doar Parisul dinspre periferie către zona semicentrală a lui Parc des Princes, ci și o gamă extrem de variată de senzații.

Critici și sceptici
Știm, am auzit deja. Franța a fost șchioapă (citat din Șumudică), s-a văzut că n-a jucat de doi ani niciun meci oficial, de parcă e vina ei că n-a fost inclusă cu puncte și golaveraj cu tot în calificări. Pogba și Griezmann sunt umflați, iar noi n-am contat în atac, am marcat doar din penalty, când am ajuns în careul lor am ratat lamentabil prin Stancu, Andone n-a fost atacant, ci doar cel mai avansat fundaș al nostru, cam la fel ca și Adi Popa, Raț a fost complet depășit, Hoban și Pintilii doar au distrus, fără să construiască nimic, și, peste toate, Tătărușanu a ieșit ca un cocostârc din poartă, adăugându-se la lista de portari gafeuri ai fotbalului nostru, alături de Prunea la Kennet Andersson și de Stelea la Dugarry. În consecință, cu Elveția și cu Albania va trebui să atacăm mai mult decât cu Franța, dar nu vom ști s-o facem, mai ales că suntem un popor care tinde să se descurajeze repede. Ultima constatare nu-i aparține lui Cioran, ci lui Răducioiu, un filosof sceptic plecat în lume exact din mijlocul acestui popor plin de însușiri negative.

Vai, ce înfrângere frumoasă!
Dincolo, în tabăra cealaltă, e ceva mai multă lume, iar stăvilirea puhoiului de adjective e aproape imposibilă. Doamne, ce meci mare am făcut!  Meritam măcar un egal! Suntem niște eroi, Dragoș Grigore a fost imperial, ca și Săpunaru, Pintilii de-a dreptul Braveheart. Stanciu e noul Hagi, execuția lui Payet a fost de geniu, dovadă că a și plâns! Iordănescu a fost acuzat pe nedrept că e defensiv, s-a văzut că nu e, doar am avut aproape 47 la sută posesie, un procent suficient ca să câștigi cu el Primăria Capitalei.

Și, să nu uităm, chestiune esențială pentru noua și vechea ordine internațională, Giroud l-a faultat clar pe Tătărușanu, sub ochii îngăduitori ai unui arbitru maghiar tendențios, care cu certitudine că a judecat faza încărcat de resentimente după Trianon, locul apropiat de Paris unde sigur a fost să se recreeze împreună cu brigada, în dimineața meciului. Vom reclama asta la UEFA!

Xhaka-i românul!
Ambele atitudini duse în extreme sunt dăunătoare înaintea dublei contra fraților kosovari Xhaka. Mai întâi Granit, elvețianul proaspăt transferat la Arsenal, apoi, la doar patru zile distanță, Taulant, albanezul care joacă, printr-o ironie a sorții, la clubul elvețian FC Basel! Va trebui să câștigăm aceste două meciuri indiferent de criticile sau laudele post-Stade de France.

Avem zero puncte după primul meci și, cu tot umorul macabru, suntem în grafic, pentru că așa ne-am cam făcut socotelile. Zero cu Franța, obligatoriu trei cu Albania și unul sau trei cu Elveția. Ca să ieșim din grupă, așa cum spune toată lumea. Inclusiv această din urmă formulare e la alibi, are dublu sens. Ce înseamnă să ieși din grupă? Să treci de ea sau să pleci acasă după trei meciuri? z