Opt ani și cam aceeași Românie. Dar altă Franță

A fost România-Franța, tot primul meci al grupei. Nu era 10 iunie, ci 9. Anul 2008. Pe Letzigrund din Zurich era soare, asfințind în tricourile galbene a peste 5.000 de români care populau tribuna a doua. Aerul era curat, mult […]

A fost România-Franța, tot primul meci al grupei. Nu era 10 iunie, ci 9. Anul 2008. Pe Letzigrund din Zurich era soare, asfințind în tricourile galbene a peste 5.000 de români care populau tribuna a doua. Aerul era curat, mult mai curat decât în Parisul lui 2016. Nu mirosea deloc a praf de explozibil, ci a fân cosit proaspăt de pe pajiștile dealurilor care creșteau în înălțime în zare, spre Alpi.

A intrat pe teren România. Lobonț – Contra, Goian, Tamaș, Raț. În fața lor, Codrea, Rădoi, Chivu. Doi dintre ei, mijlocași proveniți din fundași. Aproape nicio apetență pentru creație.Trei oameni de atac, Bănel, Daniel Niculae și Mutu. De fapt, doar doi, pentru că Bănel venea mereu înapoi, să acopere eventualele urcări ale lui Contra, pe care Pițurcă nu ostenea să le tempereze. Am fost defensivi și atunci, ca și acum. La Abtwill, lângă Sankt Gallen, unde era cantonată România, hotelul fusese înconjurat, cu curte cu tot, de un brâu de pânză cauciucată neagră, să nu se vadă nimic înăuntru. Lungă de cîteva sute de metri și mai înaltă decît gardul de epocă al castelului lui nea Puiu din periferia pariziană.

Francezii erau sonori. Coupet – Sagnol, Gallas, Thuram, Abidal – Ribery, Makelele, Toulalan, Malouda – Benzema, Anelka. Vreo cinci dintre ei, cam stafidiți, jucând mai mult cu numele. Fundașii centrali, apoi Abidal, Makelele, Anelka. Proaspeți erau doar Benzema și, cumva, Ribery, mutându-se mereu de pe o aripă pe alta, de la Contra la Raț și înapoi. O Franță sub cea de azi, unde Kante, Pogba, Grieznmann sau Coman au miros ultrafresh, iar patina vremii vine, eventual, doar de la lateralii Sagna și Evra.

Atunci a fost 0-0 în primul rând pentru că ne-am speriat de niște fantome. Anelka abia mergea, iar lui Thuram și Makelele, trecuți de 35 de ani, le cam trosneau încheieturile. Clar puteam mai mult la Zurich, dar nu ne-am lăsat deloc ispitiți de mirosul pajiștii verzi și proaspete. Acum, dacă ne-ar propune cineva 0-0, am fi de acord imediat, temându-ne de fisurile din gardul lui nea Puiu, care nu mai are în fața lui niște paznici de nivelul lui Chivu și Rădoi, cum avea pânza cauciucată a lui Pițurcă.