Cât de antrenor e Zidane?

Fără școală și fără diplomă e greu, comparațiile cu Mirel Rădoi, la altă proporție, erau inevitabile.

Acum vreo două sezoane era la Real B, pe locul nu știu care în divizia a treia, mai mult ca o reverență față de numele său galactic decât ca un merit concret. Probabil că dacă nu-l chema Zidane, ci altfel, n-ar fi antrenat nici acolo și niciunde altundeva. Fără școală și fără diplomă e greu, comparațiile cu Mirel Rădoi, la altă proporție, erau inevitabile.

Zizou a venit la Real pe 4 ianuarie, ca să trezească o echipă moartă. Calificată în primăvara eliminatorie a Ligii Campionilor, dar la ei acesta nu e un obiectiv, ci o rutină. Și aflată la ani-lumină distanță de Barcelona, în al n-lea sezon în care catalanii se vedeau campioni încă de la cumpăna dintre ani.

În patru luni și ceva, Zidane a pierdut într-adevăr titlul, dar s-a agățat de el până în ultima etapă, și a luat o Ligă care la Bernabeu fusese ratată de Mourinho, Pellegrini, plus alți magi ai deceniilor trecute, gen Toshack, Antici și în frunte chiar cu marele Di Stefano.

Însă mai important decât trofeul în sine (când ai 11 în vitrină, ierarhia valorilor poate avea în frunte și alte chestiuni decât cele strict legate de trofee!) e că a reușit să trezească la viață o colecție de vedete care lâncezea, dădea semne de plictis sub mult mai elevatul și mai școlitul Rafa Benitez.

Zidane are fixurile lui și le-a avut și pe San Siro. Când Kroos n-a mai putut, l-a băgat pe Isco, nu pe mult mai rafinatul James Rodriguez. N-a mizat pe Jese, ci pe Lucas Vazquez, care e într-un fel creația sa. Dar, ca toți foștii mari fotbaliști ajunși pe bancă, Zizou merge mult pe fler și mai puțin pe buchea cărții. Să-i dai lui Lucas să bată primul penalty când pe lista de cinci n-a figurat Modrici sau Isco e ca și cum ai ieși pe mare cu o bărcuță de hârtie și ai reuși să ajungi la țărm cu bine.