Ţara fără capăt

Comisia de Arbitri îi îndeamnă pe furioşi la moderaţie, încadrînd greşelile primei etape (încă nu s-a jucat toată!) în limitele obişnuitului. E normal să se mai dea un penalty aiurea, să nu se dea altul, să se inventeze simulări acolo […]

Comisia de Arbitri îi îndeamnă pe furioşi la moderaţie, încadrînd greşelile primei etape (încă nu s-a jucat toată!) în limitele obişnuitului. E normal să se mai dea un penalty aiurea, să nu se dea altul, să se inventeze simulări acolo unde nu există. Pierderi planificate. Şi o doză de toleranţă care îngrijorează. Dacă în prima etapă s-a greşit atît, ce se va întîmpla în continuare?

Dacă nu e un capăt de ţară, înseamnă că ţara n-are capăt, şi asta nu e bine deloc. Tolerantul domn Constantin, rămas fără obiectul delegărilor, iartă păcătoşii la spovedanie şi probabil că aşteaptă momentul în care Ionuţ Lupescu va ceda nervos şi delegările vor reveni părinţilor lor fireşti, membrii CCA. Atunci se va intra în acea normalitate mult dorită, şi pînă la idealul mult visat vor mai fi doar cîţiva paşi: reînfiinţarea protocoalelor strămoşeşti, unde limbile se dezleagă la fel de repede pe cît se leagă prieteniile. Şi, nu în cele din urmă, revenirea la obiceiul cu baremul plătit la faţa locului, în plicuri mai mult sau mai puţin dolofane.

Acum nu trebuie picat nici în extrema cealaltă. Există tentaţia demonizării membrilor Comisiei şi sanctificării cavalerului Lupescu, descins de pe un cal alb să împartă dreptatea în arbitraj. A trecut doar o etapă şi directorul general din FRF a reuşit să stîrnească discuţii, mai ales pe baza punctului unu al doctrinei sale de delegări. Care spune că nu contează trecutul şi că totul se ia de la zero. Ba contează. Arbitrajul şi fotbalul sînt două chestiuni încărcate cu un considerabil coeficient de resentimente. Oamenii de fotbal, patronii, antrenorii, dar şi arbitrii, sînt destul de feriţi de amnezii şi au marele defect de a-şi aduce aminte. Lupescu n-are decît să se considere pe sine un nou-născut în domeniu. Ceilalţi sînt resentimentari bătrîni şi toată lumea ştie că X e arbitrul lui Steaua, Y al lui Dinamo şi aşa mai departe. A-i delega tocmai pe cei incriminaţi înseamnă cel puţin o imprudenţă.

Sînt situaţii care se pot evita, dar autorul fizic al delegărilor n-are de gînd să le evite. Asta înseamnă fie că ţine neapărat să se afle încă de la început în miezul unor conflicte, ceea ce e de-a dreptul inexplicabil, fie că vrea să-şi testeze materialul uman şi să-i mai trimită o dată pe lupii respectivi pe unde au mîncat oaia. Dacă se aplică acest principiu, înseamnă că S. Colţescu a picat examenul din Ghencea şi urmează să asistăm sîmbătă la examenul lui Lajos în Ştefan cel Mare. Dar dacă aceiaşi arbitri vor continua să greşească în favoarea aceloraşi echipe, iar nouă ni se va spune şi pe mai departe că nu e un capăt de ţară, înseamnă că toată revoluţia din arbitraj din această vară n-a avut decît un efect local şi neînsemnat. Acela de a scăpa de Salomir şi de Heleşteanu.

Au fost cîteva greşeli, dar haideţi să nu facem un capăt de ţară!” — Gheorghe Constantin, preşedintele CCA