Mailul rătăcit
Din deplasarea la Mondialul din 2002, mai dificilă decât călătoria de aproape 24 de ore pe ruta București-Amsterdam-Seul mi s-a părut adaptarea la sofisticata existență electronică a coreenilor. Suferind din naștere de un evident retard tehnologic, am transpirat serios pentru […]

Din deplasarea la Mondialul din 2002, mai dificilă decât călătoria de aproape 24 de ore pe ruta București-Amsterdam-Seul mi s-a părut adaptarea la sofisticata existență electronică a coreenilor. Suferind din naștere de un evident retard tehnologic, am transpirat serios pentru a transmite în țară materialele, timp de o lună și ceva. Noroc că mă mai ajuta diferența de fus de șase ore, ediția de la București închizându-se pe la miezul nopții, când din Marea Galbenă răsărea deja soarele dimineții următoare.
În acel an 2002 coreenii nu aveau sistem telefonic GSM. Îți închiriai un telefon mobil pe un sistem de-al lor, puteai vorbi, dar era imposibil să transmiți date. Așa că scriai pe laptop, copiai pe dischetă și mergeai nu departe de hotel, la un fel de Internet Corner, unde după ce plăteai câțiva dolari, introduceai discheta în computerele lor, îți deschideai mailul, atașai ce-aveai pe dischetă și dădeai send. Totodată, acel Internet Corner era singura posibilitate de a vorbi mai amplu acasă.
Spre finalul celor aproape șase săptămâni de Extrem Orient am trimis soției un mail spunând că m-am cam săturat, că vreau să mă întorc, lăsasem acasă un copil de nici un an și îmi cam compromisesem tubul digestiv cu iuțeli asiatice. Ziceam că aș veni mai repede, dar Tolo, care e un habotnic și un workaholic, incapabil să priceapă suferințele sufletești și digestive ale oamenilor, insistă să mai stau. Cred că acestea erau doar cele mai nevinovate epitete cu care-l gratulam, restul fiind aproape nepublicabile.
De oboseală, de nepricepere, am încurcat adresele de mail și în loc să trimit mesajul acasă, l-am expediat la redacție. Habar n-aveam de eroare, până când spre zori m-a trezit telefonul lui Emanuel Terzian, care mi-a raportat grava eroare. În înapoierea mea electronică, l-am rugat să șteargă mesajul, fără să-mi dau seama că acest lucru e posibil de pe un computer, de pe două, dar nu din întreg sistemul. „Salvează-mă cumva, Manolo!”, l-am implorat, însă el mi-a zis că sunt salvat, Tolo e de azi în concediu și nu vede Outlook-ul.
N-a aflat atunci, află acum, când citește, după aproape 14 ani! Epitetele nu le mai țin minte.
* Acest text a apărut în Gazeta Sporturilor, la rubrica “Fente”, alimentată cu amintiri haioase ale jurnaliștilor