Metoda calendarului

De cînd e înalt funcţionar UEFA, Mircea Sandu nu mai e acel Naşu’ pe care-l ştiam. S-a metamorfozat într-o persoană care emană idei cu o surprinzătoare ritmicitate, vrînd parcă să facă uitaţi anii în care adăpostea întregul fotbal românesc la […]

De cînd e înalt funcţionar UEFA, Mircea Sandu nu mai e acel Naşu’ pe care-l ştiam. S-a metamorfozat într-o persoană care emană idei cu o surprinzătoare ritmicitate, vrînd parcă să facă uitaţi anii în care adăpostea întregul fotbal românesc la umbra deasă a echipei naţionale. Multe dintre idei sînt bune, în frunte cu încredinţarea delegărilor lui Lupescu. Cîteva însă par fanteziste, germinate parcă pentru complicarea unor lucruri şi aşa complicate. De exemplu, preşedintele FRF slalomează printre mai multe variante de păcălire a naturii. Ieri a emis un proiect de calendar intern, în care campionatul începe în august, face o pauză de două săptămîni în ianuarie şi merge apoi fără întrerupere pînă în mai. Această idee a fost enunţată în miez de iunie, la 35 de grade, cînd toţi cei care străbat Bucureştiul şi-ar dori să se teleporteze la Sinaia, unde oltenii aleargă pe răcoare sub brazi, sau la Vatra Dornei, unde Dorinel şi Vasluiul simt în nări răşină de brad, nu miros de asfalt încins.

Modelul există şi se aplică plin de succes în Spania, în Portugalia şi, măcar aproximativ în Italia. Acolo campionatele încep tîrziu, spre început de septembrie, spre a se evita arşiţa de la Napoli, Sevilla sau Faro şi merg aproape toată iarna. Cînd noi tăiem porcul, în Madeira se face plajă, la Torremolinos se umblă în şort, iar în Sardinia o cămaşă cu mînecă lungă e suficientă. Oricît ne-am încălzi de global, e greu de crezut că în ianuarie la Vaslui va fi ca la Palma de Mallorca. Iarna trecută a fost mîngîietoare, seacă şi uşor mediteraneană. Cu toate acestea, încălzirea pe termen lung înseamnă temperaturi cu 2-3 grade mai mari, nu coacerea cireşelor de Bobotează şi nici transformarea iernii în vară. N-avem terenuri şi chiar dacă nu viscoleşte, e greu de jucat 70 la sută din campionat în băltoace şi noroi. Pe vreme rea nu vin nici spectatorii, echipele care n-au nocturnă trebuie să joace de la prînz, ceea ce e neatractiv pentru televiziuni, iar perspectiva unor arene cu instalaţii de încălzire sub gazon pare la fel de apropiată ca şi autostrada pe care strănepoţii noştri se vor plimba cu trotinetele de la Mangalia la Oradea.

Fiind vară, fugim de vară. Dar nişte instalaţii de nocturnă sînt mai uşor de făcut decît nişte arene rezonabil drenate, încălzite şi cu iarbă în toate anotimpurile. Ridici o schelă, pui reflectoarele acolo (aşa sînt toate nocturnele româneşti, un fel de becuri în vîrf de băţ, într-o epocă în care, pe stadeoanele civilizate lumina nu mai vine din vîrful parului, ci de pe copertină) şi joci de la jumătatea lui iulie, mai ales că echipele ne intră devreme în cupele europene.

Cît de cald va fi la iarnă, numai meteorologii ştiu. Şi de multe ori, nici ei. Dar cei care vor să pună etapă în ianuarie (ligile inferioare vor trebui să urmeze şi ele acest calendar) ştiu că stăm prost de tot la infrastructură. De fapt, noi asta urmărim. N-avem nimic cu stratul de ozon şi nici cu încălzirea globală. Nu ne strecurăm noi printre datele calendarului, ci luăm calendarul şi-l strecurăm printre propriile noastre lipsuri. O modalitate primitivă de contracepţie. Dar nu lipsită de sens. Fie ne construim stadioane cu nocturnă şi, eventual cu sistem de încălzire, fie continuăm să facem copii cu probleme, cărora le e cînd frig, cînd cald. cu stratul de ozon şi nici cu încălzirea globală.