Renașterea de la Bologna

Bologna a însemnat însă și altceva, chiar dacă mult timp a părut să fie scenariul nostru cel de toate serile cu nocturnă

Terminăm anul fără înfrîngere, scoatem o remiză de prestigiu pe terenul unei cvadruple campioane mondiale, arătăm că sîntem un grup util. Pe astea toate le știm, sînt adevărate, chiar dacă sună la fel de banal ca și celebrul și previzibilul „a fost un test util”.

Bologna a însemnat însă și altceva, chiar dacă mult timp a părut să fie scenariul nostru cel de toate serile cu nocturnă. Adică stăm bine în teren, dacă putem, marcăm pe un contraatac sau pe o eroare a adversarului, apoi așteptăm blînzi și disciplinați tactic să treacă minutele, cu un ochi pe cronometrul tabelei și cu celălalt pe clasamentul FIFA.

De multe ori, această tactică ne-a ieșit (Atena, Belfast, Budapesta, reperele geografice din ultima vreme). La Bologna părea să nu ne mai iasă. Tactica lui 0-1 și-apoi autocarul în poartă a fost dejucată repede și la 2-1 pentru italieni ne așteptam deja să auzim declarații de final de genul „să nu uităm că am evoluat în fața unei forțe a fotbalului mondial, indiferent de forma de moment Italia rămîne Italia”.

Aici am fost tari, că n-am acceptat această stare comodă de fapt și această onorabilă înfrîngere de lux. Că am renăscut, că am reapărut în joc, am adus ceva nou de pe bancă (Maxim, Sînmărtean, Ivan și, mai ales, Andone) și că am reușit să revenim pe o iarbă, cea a Italiei, total neobișnuită să vadă egalări atunci cînd squadra conduce. Poate și sub imboldul miilor de români din tribune, poate și dintr-o forță de care nu știam că dispunem, am izbutit această renaștere pe pămîntul Renașterii.