O noapte și-o zi din viața lui Lucică Bălan

A fost odată o noapte târzie și o sticlă cu vin. Cine știe, poate mai multe. Ba nu, sigur mai multe! Și patru bărbați rămași în colțul unui restaurant din Baia Mare, în ciuda gesturilor ofensive ale ospătarilor, care întorceau […]

A fost odată o noapte târzie și o sticlă cu vin. Cine știe, poate mai multe. Ba nu, sigur mai multe! Și patru bărbați rămași în colțul unui restaurant din Baia Mare, în ciuda gesturilor ofensive ale ospătarilor, care întorceau scaunele cu picioarele în sus. Unul dintre meseni scrie acum. Al doilea era Lucică Bălan.

Ceilalți doi, foști coechipieri de-ai săi din Ghencea, ajunși în Maramureș pentru un meci de binefacere cu FC Prietenia, o echipă de veterani amatori care urma să se înfrunte a doua zi cu Steaua 86. Cei doi foști colegi, oameni mai cu dare de mână, ajunși antrenori, îl cinstiseră pe Lucică în amintirea amintirilor de altădată. Iar Lucică, îmbujorat  de bancnotele care urmau să-i învioreze zilele următoare, povestea.

Pentru câteva ceasuri, redevenise fostul mare fotbalist. Amintiri de la Sevilla. Istorioare cu Mateianu, al cărui ”plămân” efectiv fusese în acea echipă de vis de la Baia Mare, alături de un alt boem dispărut devreme, Radu Pamfil. Povești din Spania, unde jucase la Murcia. Primii pași ca antrenor la Phoenix Baia Mare, o echipă care avea stadionul într-o uzină, lîngă niște furnale, pe care o antrenase, o luase foarte de jos, de la județ parcă, și o dusese până în Divizia B.

După ce-a terminat capitolele de fotbal, Lucică a dat-o pe literatură. Cei doi foști coechipieri se duseseră demult la culcare. S-a luminat de ziuă tocmai când termina de recitat din Esenin. ”Zările au uitat să mă mai doară”. L-am lăsat singur la masă, recitînd.

A doua zi, cu 15.000 de băimăreni în tribună, Lucică era pe teren. Nu pusese geană pe geană, dar era proaspăt, se bărbierise, se parfumase și intrase pe teren să întregească o linie de mijloc a boemei supreme, cu Fane Petcu și cu Miți Majearu. O furnică și doi artiști. A alergat de-a rupt pământul, chiar dacă tricoul era XXL, cât să-i cuprindă burta de om de cincizeci de ani. A pasat pentru driblingurile lui Miți și pentru exterioarele fabuloase ale lui Fane, a primit îmbrățișări și aplauze, a făcut poze.

Steaua 86 a plecat apoi spre București cu un avion care spinteca noaptea. În holul aeroportului din Baia Mare rămînea Lucică Bălan, cu amintirile și cu necazurile sale. Și cu speranța că vor mai veni zile în care mingea, udată cu sudoarea sa, va poposi încă o dată pe exteriorul nemaipomenit al lui Fane Petcu, iar după meci, cu părul încă ud, vor fuma amândoi pe furiș o țigară.