Mai multe feluri de Est

Italienii, învinşi în cursa pentru atribuire, zic că e decizie politică. Poate fi, pentru că Platini şi-a clădit soclul de preşedinte UEFA din cărămizi produse în Estul Europei. Dar şi dacă n-ar fi fost filorăsăriteanul Michel, tot îi era greu […]

Italienii, învinşi în cursa pentru atribuire, zic că e decizie politică. Poate fi, pentru că Platini şi-a clădit soclul de preşedinte UEFA din cărămizi produse în Estul Europei. Dar şi dacă n-ar fi fost filorăsăriteanul Michel, tot îi era greu Italiei. E îngrozitor să ceri voturi în aprilie, după ce în februarie a fost ucis poliţistul la Catania. Sigur că Peninsula a luat măsuri, a tăiat în carne vie, a suspendat terenuri, a închis porţi, dar imaginea afectivă rămîne. Nu numai a poliţistului mort, ci şi a lui Moggi, a lui Juve, a nenumăratelor puncte de penalizare. Şi acolo s-a acţionat, s-a retrogradat, s-a băgat la închisoare, dar în istorie rămîn mai puţin pedepsele şi mai mult faptele.

Fără discuţie Italia ar fi pus la dispoziţie stadioane, şosele, aeroporturi şi hoteluri mai bune decît Polonia, ca să nu mai vorbim de Ucraina. Cetăţeni mai cu dare de mînă care să cumpere bilete. Televiziuni mai competitive, monumente mai căutate de turiştii-suporteri care nu vin doar pentru fotbal. Nu în cele din urmă, beri mai acidulate, vinuri mai bune şi paste mai gustoase decît salata Koleslaw.

Dar Europeanul va fi în Est. În Polonia, care e Estul de tranziţie dinspre Germania spre Rusia şi în Ucraina, care e Est extrem european, nu numai geografic, ci din aproape toate punctele de vedere. Nu contează lipsa autostrăzilor şi drumurile lungi prin stepă, ci doar stadioanele lui Surkis şi Ahmetov. Plus aportul electoral nepreţuit al ucrainenilor la alegerea lui Platini.

În cele din urmă, nu Polonia e marea problemă a contestatarilor. Ţara a dat penultimul Papă şi prima universitate din Europa, a clătinat comunismul cu mişcări de sindicat. Poate că tocmai de aceea unul dintre stadioane va fi la Gdansk, oraş aflat la cîţiva kilometri de Germania şi numit nemţeşte Danzig. Strîmbăturile din nas vin vizavi de Ucraina. Neintegrată în UE şi lipsită de intenţia de a o face vreodată. Înapoiată economic, cultural, turistic, social. Dar capabilă să aibă patru stadioane, aievea sau în proiect. Plus o grămadă de influenţe care reuşesc să-i aducă un mare turneu final înaintea Danemarcei, Norvegiei, Finlandei, Greciei, Turciei, Cehiei, Ungariei sau unui trio britanic Scoţia-Ţara-Galilor-Irlanda. Toate aceste ţări devansează Ucraina la orice capitol, iar Olimpicul din Kiev e oricînd în urma lui Millenium din Cardiff.

În toată această poveste uşor tolstoiană, în care Surkis pare un fel de Andrei Bolkonski, iar Platini aduce cu Pierre Bezuhov, există un sîmbure de morală şi pentru noi, românii. Cade teoria cu defavorizarea seculară a Estului. Dar rămîne în picioare teza că există măcari două tipuri principale de Est. Unul cu ceva bani şi civilizaţie, altul cu valuri de relaţii. Din păcate, noi facem parte din categoria a treia.

„Nu au existat învinşi, ci doar candidaţi care nu au cîştigat” — Michel Platini