Zidurile lui Budescu

Decarul Astrei se hrănește doar cu lovituri libere. Oare e un stil de alimentație sănătos?

La Steaua, loviturile libere ale deceniului 8 erau împărțite. Liță Dumitru cu dreptul, de pe stînga, Puiu Iordănescu cu stîngul, de pe dreapta. La Dinamo bătea Orac, cu stîngul. La Argeș, evident, Dobrin. La Craiova, era treaba dreptaciului Ilie Balaci, care în semifinala cu Benfica și-a permis să șuteze cu stîngul, peste zid, direct la vinclu. A venit apoi epoca lui Hagi, urmat de Ilie Dumitrescu, Adi Ilie, Claudiu Niculescu.

Astăzi, specia pe cale de dispariție e reprezentată la români doar de Budescu. În timpul  meciului cu Chiajna, comentatorii de la Digi l-au numit un fel de Juninho Pernambucano al României. Exagerat și doar în parte adevărat. Brazilianul care a făcut carieră mai ales la Lyon dădea tare și, dacă distanța era sub 25 de metri, nu se băga, îi lăsa pe alții. Îi convenea să fie vreo 30 de metri, își lua un elan amplu și lovea mingea perfect.

Budescu e șef undeva între 20 și 25 de metri, ușor lateral stînga dacă se poate. Atinge mingea cu degetul mare al piciorului drept, puțin către mont. Înainte de a executa, se uită lung, pare să privească mai mult poarta decît zidul. Dă destul de tare, bagă puțin gheata dedesubt, sub minge, astfel că depășirea primului obstacol nu e o problemă. Rareori dă în zid, dacă e să rateze, mai degrabă șutul se duce peste sau e scos de portar. Acesta e ultimul reprezentant al speciei de executanți ai loviturilor libere, din care în expozeu am mai omis cîțiva reprezentanți, de la Dembrovschi la Boloni sau de la Gică Craioveanu la Panduru și Ilie Stan. Plus Wesley, dar el era aclimatizat, fusese plantat și udat pe pămînt brazilian.

Întrebarea e de ce un asemenea executant n-a reușit, pînă la 26 de ani, să depășească nivelul unei echipe fără suporteri, care face o permanentă navetă pe traseul Ploiești-margine de București-Giurgiu? Și de ce, în afara unor convocări în pluton ale celor din campionatul intern pentru diverse stagii de iarnă, cariera sa la echipa națională e aproape imaculată, indiferent dacă selecționerul s-a numit Răzvan Lucescu, Pițurcă sau Iordănescu? Măcar un contract la Ludogoreţ, că tot se poartă. sau ceva prin zona arabă, Al-Cutare, doar șeicii au fost întotdeauna generoși cu astfel de artiști!

S-au țesut în jurul său legende cu sarmale, piftii, poate și cu ceva lichide fermentate. Malț, hamei. Da, și cu mult fotbal. Dar cu acel fotbal în care el e artistul, iar ceilalți sînt cărătorii pianului. Budescu, atunci cînd bate lovituri libere, e rezultatul propriului său talent. Dar în același timp el e și suma alunecărilor lui Takayuki sau a alergării aproape continue a lui Enache și De Amorim. Astra își permite să-și țină artistul proaspăt, cu suflul întreg, pentru momentele de virtuozitate. Multe alte echipe însă nu-și încarcă organigramele cu artiști. Caută fotbaliști care să facă de toate, să alerge, să bage piciorul, să se încadreze în măsurile normale ale tricourilor și să nu fie nevoie de comenzi speciale XXL la firmele de echipament. Acesta pare cel mai greu zid pe care trebuie să-l treacă rafinatul Constantin. Cel dintre minge și poartă e un fleac, doar l-a depășit de atîtea ori!