Pofta și frica

Vai, ce bun e Hamroun!!

Cădem pe spate, binecuvîntăm inspirația lui Mirel de a-l introduce, îi răscolim biografia algeriano-pariziană, scrutăm viitorul concurențial între Jugurtha și Alex Chipciu. Hamroun era exact story-ul de care această vară lîncezită avea nevoie ca să se mai revigoreze puțin.

Da, într-adevăr, Hamroun e bun, dar nu asta e principala lui calitate. Ci aceea de a avea poftă de fotbal, de a dovedi prin fiecare gest că deține plăcerea jocului, că face acest lucru dincolo de orice canon și de orice încorsetare. Înainte de a-i cuantifica megaștiințific valoarea, trebuie să observăm că în Hamroun palpită curajul, voința, viața. E viu pentru că e lipsit de inhibiții și dă semne prin fiecare călcătură că-i place fotbalul, că nu-l privește doar ca pe o justificare a fotbalului.

La capătul opus al poftei și al plăcerii se găsesc teama, crisparea, oroarea de a nu greși o pasă. Acestea sînt trăsăturile definitorii ale cuplului de mijlocași centrali etalat de Steaua. De obicei Muniru și Breeveld, dar situația nu se schimbă nici cînd în compoziție apar Neagu sau Tahar. Acolo suferă Steaua, acolo s-a poticnit campioana României în Supercupă, apoi în meciul-horror cu Petrolul și chiar și la Zilina, unde o oră și ceva roțile dințate ale echipei, cele care trebuie să învîrtă mecanismul, au funcționat cu pasul prea mic. Mijlocașii centrali sînt preocupați să închidă, să intercepteze, să împiedice adversarul să joace și prea puțin să lege jocul ofensiv. E prea multă matematică acolo unde ar trebui să fie și ceva inventică, o pasă, o diagonală, o fază luată pe cont propriu pînă spre careul advers. Soluțiile ar fi două.

Fie cei patru sus-amintiți își asumă mai mult, fie trei dintre ei rămîn pe bancă, iar acolo coboară Stanciu, singurul care pare să aibă cromozomul poftei mai dezvoltat decît cromozomul fricii.