Milioanele și lacrimile Argentinei

Sud-americanii înțeleg Copa în felul lor. Noi o definim prin oboseală și plictis, ei îi pun condimente patriotice, făcînd-o delicioasă

Chile a cîștigat Copa America pentru că a fost acasă, unde te ajută și tribuna, și zidurile, și arbitrii (să nu încerce nimeni să contrazică această teză!), și Anzii, care se zăreau în depărtare, după cocoașa înaltă a stadionului arhitecturat cam ca în anii șaizeci.

Argentina a pierdut trofeul pentru că s-a cam obișnuit să piardă. Acum un an fără o săptămînă și fără o zi Messi ieșea înfrînt din altă finală, tot cu un 0-0 după 90 de minute. Atunci a fost Goetze, acum Higuain, care și-a amintit că a făcut sute de antrenamente în baza lui Real Madrid și a șutat acel penalty după modelul Sergio Ramos, ca pe o ofrandă către cer. S-ar putea ca la descendenții lui Kempes și Maradona problema să vină de pe bancă. Acolo unde a stat Menotti sau Bilardo astăzi stă Tata Martino, un fel de brigadier silvic într-o pădure deasă, din care buștenii dispar și nu prea-și dă nimeni seama cum.

A fost o finală care a încurajat picoteala europeană, Bătrînul Continent vibrînd prea puțin la imnul chilian, revoluționar din cale-afară, de vreme ce ultimul său cuvînt este „opresion”. Înainte de meci,  Crăciunescu spunea în studioul Digi că ar vrea să vadă un 5-4, cu 9 goluri în timp regulamentar. Dar pare-se că Ion e mai romantic decît înșiși sud-americanii. Aceștia, înainte de a fi romantici, sînt foarte obosiți, după sezoanele lor lungi în Europa, 70-80 de meciuri, cu tot cu Champions League, dar fără Copa America și în plin sezon de vacanțe europene, asta le mai lipsea, să stea trei săptămîni printre Anzi pentru un trofeu care pe bulevardele Barcelonei lui Messi sau pe colinele piemonteze ale lui Vidal și Isla nu are cine știe ce rezonanță.

Însă pentru ei are! Copa America se plimbă prin fotbal din 1916, cînd Europa era tăiată în două de Primul Război Mondial. În 1960, cînd s-a ținut cel dintîi European la Paris, Uruguayul se plictisise deja de trofee. De asta e important. Acolo, în America de Sud, vorbim de niște orgolii naționale ale unor oameni care deși vorbesc aceeași limbă (mai puțin brazilienii) au alte percepții față de steag și de țară. Doar așa se explică de ce argentinienii, dintre care cei mai amărîți cîștigă peste un milion de euro pe an, iar cei mai tari se duc la un milion de euro pe lună, erau podidiți de lacrimi că au pierdut o finală care pe noi, europenii, ne-a ținut cu greu în fotolii, iar cei care au îndrăznit să se atingă de canapea au aflat rezultatul a doua zi, de pe net.

E greu de crezut că argentinienii aveau promise recompense guvernamentale pentru trofeu. Acolo, la ei, cu banii publici probabil că se pun la loc vitrinele magazinelor din care nu foarte demult copiii de zece ani șuteau bucăți de salam să le ducă acasă celor opt sau zece frați.