Refuzul lui Miriuță și colegul de la semafor

Marți pe la prînz, la un semafor bucureștean, undeva prin Regie, un coparticipant la trafic, rapidist înfocat după toate aparențele, era interesat să afle dacă nu cumva Vasile Miriuță a semnat deja cu Rapidul.

Cum verdele întîrzia, i-am spus că nu cred c-a semnat și că bănuiesc că nici nu va semna. Traficul aglomerat al prînzului a permis și o scurtă argumentație. Cum să semneze un antrenor cu cotă cu un club care n-are nici o strategie, nu mai are jucători și nici drepturile tv de iarna trecută la dispoziție?
S-a făcut verde și ne-am văzut fiecare de drumul nostru. La următorul semafor s-a stat iarăși mult și am deschis icoana cu gsp de pe ecranul telefonului. Am citit că Miriuță a refuzat Rapidul și că 100% nu va fi antrenorul giuleștenilor în noul sezon. L-am căutat printre mașini pe colegul de la intersecția precedentă. Nu mai era, probabil c-o luase în altă parte. Doream să-i confirm informația pe care doar o bănuiam și să-i mai spun cîteva lucruri.

Că nici un antrenor cu o oarecare cotă nu se aruncă în necunoscut, oricît de ispititor ar fi brandul Rapid. Că nici un antrenor nu vine acolo unde mai sînt doar patru jucători, plus eventual Pancu, dacă-și amînă retragerea. Că nimeni nu-și compromite un an din carieră la o echipă care în debutul anului trecut n-a avut nici o viziune, a ratat coplet turul, iar în iarnă a încercat la disperare să repare ce se mai poate repara. Că nimeni nu merge la un club care de mai mulți ani n-are un manager care să se priceapă la fotbal. Că nu se poate trăi o viață întreagă doar din dragostea suporterilor, mai e nevoie și de un pic de strategie.

Dar, făcîndu-se verde, am rămas cu aceste gînduri și cu alte și alte semafoare.