De ce nu joacă ofensiv echipa naţională?
În Liga 1, poți număra pe degete atacanții de careu și oamenii de ultimă pasă care să aibă pașaport românesc.

1. Pentru că stilul ofensiv n-a fost niciodată o caracteristică a fotbalului nostru. De la Mexico ’70 pînă la Generația de Aur, trăsătura de bază a echipei naționale a fost organizarea în propriul teren, cu toate că jucătorii de atac aveau o cu totul altă calitate decît cei de astăzi. Ilie Dumitrescu sau Chipciu? Dumitrache sau Keșeru? Răducioiu sau Bogdan Stancu? Mircea Lucescu sau Torje? Să recunoaștem că, valoric, România 2015 pierde net toate aceste dueluri cu istoria.
2. Pentru că pe acele posturi, ale jucătorilor de atac, cluburile preferă să aducă străini. În Liga 1, poți număra pe degete atacanții de careu și oamenii de ultimă pasă care să aibă pașaport românesc. Aproape toată lumea își rezolvă faza ofensivă cu importuri, iar românii „de atac” plecați în străinătate evoluează la cluburi fără rezonanță. Orice s-ar spune, Konyaspor, Stuttgart (nume mare, sezon slab) şi Al Ittihad nu sînt Barcelona sau Bayern.
3. Pentru că antrenorii care activează la cluburi de Liga 1 sînt robii rezultatului de etapa viitoare, temîndu-se continuu de mînia patronului, care la înfrîngere i-ar putea da afară. Așa că, în multe situații, un egal în deplasare obținut cu multă trudă poate menține tehnicienii în scaune.
4. Pentru că în aceeași Ligă 1 din care provin de obicei cam jumătate dintre selecționați se marchează foarte mult din faze fixe, goluri care sînt, de cele mai multe ori, rodul unor conjuncturi, ale unor erori de marcaj comise de adversar și mai puțin rezultatul unor faze de atac închegate și cursive.
5. Pentru că la nivelul juniorilor, fotbaliștii de atac sînt lăsați prea mult să se bazeze pe talentul de a elimina adversari din joc și se insistă prea puțin pe acea finalizare care a făcut mari niște atacanți nu foarte puternici fizic, dar speculativi. Exemple ar fi Inzaghi sau, de la noi, Viorel Moldovan.
6. Care e ultimul număr 9 autentic produs de fotbalul nostru? Să zicem c-ar fi George Pușcaș, dar el e cizelat mai degrabă de școala italiană. Mai în spate, ar trebui să ne ducem spre Marica, adică în urmă cu peste un deceniu. De-atunci încoace ce-am făcut? Am stat și ne-am lamentat că ne apărăm prea mult!