Un Miccolimetru pînă la cer

Dacă acea fază blestemată a golului lui Miccoli n-ar fi apărut, şi putea să nici n-apară, pentru că n-o prea anunţa nimic, se putea spune că 90 de minute pe Da Luz au maturizat-o pe Dinamo cît o toamnă întreagă […]

Dacă acea fază blestemată a golului lui Miccoli n-ar fi apărut, şi putea să nici n-apară, pentru că n-o prea anunţa nimic, se putea spune că 90 de minute pe Da Luz au maturizat-o pe Dinamo cît o toamnă întreagă de plimbări victorioase prin Liga de-acasă. Dar faza a fost aievea, în toată realitatea ei dureroasă, şi ne-a şoptit sadic la ureche că Dinamo, ca să se numească pe de-a-ntregul echipă mare, mai are nevoie şi de un dram de noroc. E o teorie uşor levantină şi bulevardieră, însă fatalitatea are cîteodată mai mare importanţă decît o mie de pagini pline cu scheme tactice.

Deşi a pierdut la Lisabona, Dinamo a şi cîştigat. Rutină în primul rînd. Apoi un cuplu de fundaşi centrali, Moţi şi Ştefan Radu, care a jucat fără fisuri contra lui Simao şi Nuno Gomes şi dă speranţa că poate ţine inclusiv spatele echipei naţionale 10 ani de-aici încolo. În fine, un portar ca Lobonţ, cu mănuşile mirosind a cîţiva ani de Champions League, pe care dacă nu-l ai, laşi baltă cupele europene şi rămîi să frămînţi la nesfîrşit drumeagurile Balcanilor.