Mirel Rădoi. Virusul și selecția

Îmbolnăvirea selecționerului e o problemă mai complicată decât chibițatul nostru pe marginea selecției

Un pachet de trei meciuri ale echipei naționale cu selecționerul în izolare e ca o nuntă la care mirele și mireasa, sau măcar unul dintre ei, nu pot participa. Din păcate, pe titularul băncii tehnice a echipei l-a lovit virusul și fatalitatea e c-a făcut-o tocmai acum. N-a fost în locuri aglomerate, la meciuri apărea mereu cu mască, a făcut și vaccinul, urma în curând rapelul.

Însă virusul nu sună la UEFA să vadă când avem noi meciuri, nu-l interesează calendarul internațional. De un an și ceva nu-i pasă de astfel de chestii cu totul lumești!

Binele din rău

Lucrurile sunt cele care sunt, n-avem ce face. Nu putem spune că ne păștea o infectare masivă în rândurile echipei naționale, pentru că la acest nivel nu intră nimeni în cantonament fără să se testeze. Însă e lăudabil din partea lui Mirel Rădoi că și-a făcut testul cu măcar 5-6 zile înaintea reunirii.

Pe de-o parte, știe deja despre ce e vorba, pe de alta, iese din izolare mai devreme. Dacă totul decurge așa cum trebuie, pe 28 martie, la meciul cu Germania, ar putea sta pe bancă.

Răul din rău

Problema nu e că va lipsi cu Macedonia de Nord, pe 25, ci că nu va putea fi în mijlocul selecționaților de la reunire și până la partida cu nemții, adică mai mult de o săptămână. În asemenea momente, prezența fizică a selecționerului e extrem de importantă, mai ales că Mirel e un tip pentru care discursul în fața fotbaliștilor pare să fie ceva de preț.

Sigur, în mileniul trei există mijloace video (le-a folosit recent, din plin, UTA, la îmbolnăvirea lui Gyuszi Balint, e greu de crezut că echipa națională n-ar recurge la aceleași metode, si chiar la unele mai sofisticate), însă lipsa apropierii fizice, directe, a selecționerului, va fi problema cea mai mare a săptămânii care urmează.

Fără „arabi”

Să trecem la selecție. Ar fi unele lucruri de spus. Că nu e Deac, în formă la 35 de ani, și că e Coman, în plină eclipsă, la 22 de ani, este o problemă de nuanță. La fel, că lipsește Hanca, în locul căruia a fost chemat fundașul dreapta de dată recentă Ovidiu Popescu. Despre care lumea spune că nu e fundaș de meserie, de parcă Hanca ar fi!

Discutabilă ar fi însă renunțarea la Budescu și Mitriță, iar singurul motiv se pare că e apartenența lor la campionatul saudit. Știți povestea, petrodolari, cămile și așa mai departe. Ca paranteză, același campaionat în care a evoluat o vreme și Mirel Rădoi, fiind chemat constant la lot, fără a se ține seama că avionul său care ateriza la Otopeni decola de la Riad.

E doar o aducere aminte. Care poate fi însoțită și de constatarea că dacă împotriva Germaniei va trebui să avem grijă de tot terenul, dar îndeosebi de jumătatea noastră, contra Macedoniei de Nord și a Armeniei ar trebui să ne intereseze predilect jumătatea adversă, unde cei doi „arabi” neconvocați poate că ne-ar fi fost de folos.

Fixurile selecționerilor

Am spus mai sus, toate aceste discuții țin de chibițăreala unora dintre cei aproximativ 20 de milioane de selecționeri care suntem. Istoria fotbalului oferă destule exemple de antrenori de echipe naționale bântuiți de idei fixe, n-ar fi Rădoi primul. Mircea Lucescu și grupul Corvinul, în anii optzeci. Mai recent, Iordănescu cu Șoavă sau Pițurcă cu Cociș. Ne putem plimba și pe alte meridiane, la Enzo Bearzot și Paolo Rossi, de exemplu.

Dar dacă gândim astfel, ne alungăm singuri somnul. Să tragem plapuma peste cap și să ne gândim că îi avem pe Mihăilă, Man, Stanciu, Răzvan Marin, Maxim, Chiricheș și Ianis Hagi în momente bune ale carierelor.

De ce am început această înșiruire cu Mihăilă e greu de explicat. Poate dintr-o premoniție…