Gimnastica, addenda la Anchetă

Superlativele Gazetei trebuie să includă, măcar sufletește, frumosul sfârșit de an al Larisei Iordache și al colegelor ei, multiple campioane și medaliate la Europenele recente, din Turcia.

Când reușita seară de premiere a campionilor era aproape gata, gimnastica s-a strecurat pe lista laureaților anului 2020. Acolo unde optimiștii incurabili poate că mai așteptau ceva de la handbalul feminin, însă majoritatea dintre noi nu mai așteptam nimic.

Ce nu e clar la „sporturi”? Câștigă mereu Halep, chiar și-atunci când are un an mai subțirel, apoi vine spada Anei Brânză, urmează palmele pline de bășici ale canotorilor, ceva de pe la lupte și cam atât.

Gimnastica s-a retras mai demult din peisaj, până și Drăgulescu, un obișnuit al Galelor, are patruzeci de ani, vârstă la care e contraindicat „să sari calul” în viața de zi cu zi și cu atât mai atipic și temerar s-o faci într-o sală de concurs.

De ce suntem surprinși?
Iată o întrebare de tip nou, neobișnuită pentru firea noastră, care mereu a încercat să cerceteze doar contrariul. Să ne mirăm de ce-am pierdut când ne așteptam să învingem, nu de ce am câștigat când nu prea aveam speranțe.

Se încearcă explicații ale recoltei bogate de la Mersin și se ajunge chiar în zona în care se spune că, de exemplu, echipa trebuia să ia aurul, nu argintul, în condițiile în care multe federații și-au ținut sportivii sub obroc din cauza pandemiei.

Dincolo de absențe
Însă indiferent de absențele unor țări ca Rusia, Marea Britanie sau Franța (ultimele două nu contau în gimnastică pe vremea Nadiei și nici mai încoace, în timpurile Simonei Amânar sau Laviniei Miloșovici), acest argint pe echipe, cele două titluri continentale ale Larisei Iordache, plus isprăvile junioarelor, în frunte cu Ana Maria Bărbosu, ne schimbă cumva optica despre ceea ce începuserăm să credem despre gimnastică.

Acel „lucru pe durere”
Expresia îi aparține lui Octavian Bellu, cel mai mare antrenor din domeniu alături de Bela Karolyi, care spunea că în gimnastică reușește doar cine acceptă să lucreze atunci când îl doare. Se știe că acest sport presupune cantonamente nesfârșite, antrenamente dure, cântar în fiecare zi.

Iscoditorii au intrat în amănunte dezvăluind că mai înseamnă uneori și întârzierea menstruației, înfometare, câteodată câte o palmă și, de regulă, un regim milităros. Privațiuni pe care copiii de azi, obișnuiți cu forme mult mai variate de răsfăț decât cei din urmă cu câteva decenii, nu mai sunt dispuși să le accepte. Iar părinții contemporani văd reușita în viață a urmașilor într-un cu totul alt outfit, altfel decât în costum de gimnastică și cu salba de medalii la gât.

La fel de inutilă e și povestea cu tricolorul fluturând pe cel mai înalt catarg, valabilă odinioară, însă desuetă și de un lacrimogen discutabil astăzi.

Lumea de după Bela și Bellu
Conveniserăm că am capotat și că gimnastica românească a mileniului anilor 2020 nu prea mai are sens. Resemnați cu situația, sau poate chiar țanțoși că noile generații nu mai acceptă privațiuni în numele unui țel demodat, ale cărui sensuri continuă tot mai mult să ne scape, descoperim, surprinși, medaliile de la Mersin.

Automat readucem în discuție salba, tricolorul, catargul și celelalte povești de demult. Ne-am regăsit reperele pierdute? Vom trăi încă o epocă în care vom ști cu toții când sunt Internaționalele de la Ploiești și la ce oră se dau la televizor finalele pe aparate?

Vor fi Ioana Stănciulescu, Silviana Sfiringu, Antonia Duță (pentru neofiți, coechipierele de argint ale Larisei Iordache), dacă nu viitoarele Nadii, măcar viitoarele Dumitrițe Turner, Simone Păuca sau Lavinii Agache?

Tragem vreo speranță la Tokyo? Începem să pricepem că „la sală” înseamnă și altceva decât să te duci să faci mușchi pe care apoi să-ți tatuezi una și alta? Sunt întrebări la care încă e greu de răspuns.

Important e că am redeschis dicționarul la cuvântul „gimnastică” și am zăbovit măcar o clipă să-i parcurgem sensurile.