Rednic și viitorul Viitorului

Mircea a semnat cu clubul lui Hagi, parafând cea mai surprinzătoare alianță posibilă. Cine s-ar fi gândit?

Dacă-i zicem lui Rednic Puriul sau Strâmbul, uzăm de răutăți încă din start. Mai simplu e Mircea, că doar ne știm demult, avem toate motivele să ne tutuim cu el. La fel ca și cei doi Gică, Hagi și Popescu. Ei doi îl cunosc mult mai de demult, au peste 300 de selecții luate împreună, vorbim, privind grupul celor trei, despre mai bine de un sfert dintre titularii de la Italia Novanta, despre trei fotbaliști imenși. Însă, cu toate similitudinile, cu toată apartenența la aceeași generație, nimeni nu s-a gândit că Rednic va călători la malul mării la început de iarnă pentru altceva decât pentru o plimbare romantică pe plaja pustie, printre pescăruși.

Modelul lui Mircea

De când nu mai câștigă campionate în România (cam demult, dar alții care se vor mari antrenori autohtoni n-au câștigat vreodată vreun trofeu), Rednic are un mod extrem de personal de a lucra. Ia zdravăn în mâini hățurile clubului cu care semnează, aduce mulți jucători, majoritatea străini, unii bunicei pentru meleagurile noastre, controlează prăvălia respectivă cap-coadă, de la staff și strategie până la meniu și echipament, iar la o adică aduce bani de acasă pentru a stinge niște cerințe financiare imediate ale celor cu care lucrează. În jurul lui se învârte întreaga viață a echipei, strategia îi aparține în totalitate.

Cu totul altă filosofie

Clubul lui Hagi ne obișnuise cu alt mod de a gândi. Jucători promovați din Academie, debuturi în prima ligă la vârste fragede, vânzări timpurii de fotbaliști, la 18, 19, 20 de ani, pentru sume importante, dar cu perspective limitate de a juca la noile lor cluburi. Mai important decât asta era aflarea lui Hagi în mijlocul universului propriului său club, indiferent dacă se situa fizic pe bancă sau în lojă, așa cum s-a întâmplat în ultima vreme. Viitorul e clubul lui Hagi de la un cap la altul, cu prima echipă și Academie cu tot. Toți ceilalți, chiar dacă e vorba de nume importante, precum Gică Popescu sau Cristi Bivolaru, pun în practică filosofia proprietarului, la adăpostul axiomei că în preajma lui Hagi cu greu poți fi altceva decât executant.

Un tablou ciudat

Calitățile de simplu executant ale lui Mircea Rednic încă n-au ieșit la suprafață. Și dacă n-au apărut la suprafață până la destul de coapta vârstă de 58 de ani, e greu de crezut că se vor ivi de aici încolo. E greu de imaginat cum va arăta acel tablou cu Hagi zbuciumându-se în lojă și cu antrenorul zbuciumându-se și el doar cu câțiva metri mai jos, pe bancă. Poza mai avea ceva sens cu Ruben de la Barrera în spațiul tehnic, însă pare de-a dreptul de neimaginat cu Rednic acolo, jos, pe marginea terenului. Mircea a fost obișnuit să se uite spre lojă doar atunci când cere restituirea sumelor împrumutate clubului, nu și când e vorba de vreo decizie tactică. La vârsta lui nu-l mai schimbă nimic și aproape sigur că și în mandatul constănțean singurele părți anatomice care i se vor putea zări din tribuna oficială vor fi spinarea și ceafa.

Ce urmărește fiecare?

Dacă atunci când ne întrebăm cum de-a acceptat Rednic să meargă la Viitorul găsim un răspuns comod în clasica frază „Vrea să antreneze”, întrebarea „Ce-a urmărit Hagi când l-a ofertat pe Rednic?” e ceva mai complicată. Probabil că Gică a observat că prin aducerea lui Ruben s-a depărtat nu doar de play-off, ci și de doctrina clubului, aceea de a crește jucători și de a-i vinde pe sume importante. Însă pe Mircea îl recomandă multe alte calități înaintea celei de a promova puștani de 16-17 ani în echipele sale. Sau poate trebuie să ne gândim că Hagi, după pasul de pe bancă în lojă, urmărește să mai facă unul, din loja de la Ovidiu în altă parte. Dacă n-ar fi urmărit asta, nu ar fi adus un antrenor de dimensiunea și personalitatea lui Mircea Rednic.