Cârjele lui Marcel Pușcaș și ale noastre

O carte despre fracturi fizice, dar nu numai. La 60 de ani, Marcel Pușcaș își povestește viața pe 300 de pagini. E doar un rezumat pe repede înainte

Marcel și-a rupt piciorul la 25 de ani, încheind practic atunci, prematur, o carieră care dacă ar fi curs lin, nu-i exclus să fi cuprins și finala de la Sevilla, și Mondialul din Italia, poate și un transfer afară.

Fotbalistul Pușcaș a ars repede, la fel și antrenorul care încă nu împlinise 33 de ani când, după o dublă manșă cu Inter, s-a decis să abandoneze meseria pe care abia o începuse, la o vârstă la care alții încă mai joacă. Tot repede au ars și celelalte ocupații ale sale, de patron de club de juniori, de impresar, de funcționar federal. În schimb, vorbitul și scrisul despre fotbal ard încet.

Face asta de aproape 35 de ani, de când recent dispărutul Radu Călin Cristea „l-a debutat” în programele de meci ale Rapidului. Coleg de pagini cu Pittiș și cu Fănuș Neagu

Povestea cărții
Prin primăvară, în pandemie, mi-a trimis niște pagini, vreo 50. A zis că o să le adune într-o carte, că o să le adauge diverse texte despre foști coechipieri sau antrenori de-ai săi pe care le postase pe Facebook. Nu erau rău scrise paginile, ba chiar alert și cu pasiune, dar nu știam dacă mereu mobilul, tumultuosul și neliniștitul Marcel are „fund” pentru a sta pe scaun mai multe săptămâni, cât să închege cartea.

I-am explicat că scrisul unei cărți înseamnă liniște, însingurare, răbdare și că sunt momente în care ți se pare că „opera” nu e ce trebuie și-ți vine să dai „delete” și să te apuci de altceva. La început de iunie însă, era totul gata. Au urmat corectura, alesul pozelor, machetarea, tiparul. Iar acum, în octombrie, cartea.

Personaj principal pozitiv
Oricine scrie un volum despre sine însuși devine automat personajul principal pozitiv al propriilor sale pagini. La fel e și Marcel, în pagini și în viață. Are o calitate uneori tonică, alteori enervantă de a-și susține ideile, e convins că viziunea sa asupra a orice e cea corectă, se bate până la epuizare (a sa și mai ales a auditoriului) ca să-și dovedească dreptatea.
Fiecare pagină dintre cele peste 300 se vrea o demonstrație de eficiență a propriilor idei. Norocul lui e că acest expozeu întins peste o jumătate de veac de evenimente e bine scris și astfel capătă credibilitate.

Unii vor fi deranjați
Pe lângă personajul principal pozitiv care e el însuși, cartea mai are și alte personaje pozitive. Dacă Emeric Ienei, care i-a fost antrenor, iese așa și așa, sunt zugrăviți în culori optimiste oameni precum Culae Lupescu, Robert Cosmoc, Ion Alecsandrescu Mircea Pascu,Viorel Kraus.

În schimb, fostul său antrenor de la FC Bihor, Gigi Staicu, e desființat pur și simplu. În culori închise sunt zugrăviți și Cristian Gațu, Tică Dănilescu, George Copos, ba chiar și Marius Lăcătuș, reabilitat însă pe parcurs.
Bineînțeles că în paginile închise la culoare figurează la loc de frunte și Răzvan Burleanu.

Portretistul
Ce i-a ieșit cel mai bine în această carte autorului sunt portretele unor foști coechipieri și prieteni de pe gazon. Atilla Kun, Petre Grosu, Vasile Iordache, Duckadam, Marin Radu II, portarii Manu și Toader, Septimiu Cîmpeanu, Liță Dumitru sunt zugrăviți cu pasiune, reușite fiind și paginile despre Cruyff, idolul pe care n-a apucat să-l cunoască.

Măgărușii din copilărie
Printre idei și dispute se strecoară și emoția. Copilăria și prima tinerețe capătă tușe idilice. Oradea cosmopolită și multiculturală de acum o jumătate de veac, cu români, unguri, evrei și țigani coabitând, poveștile cu antrenorul său de la copii, fostul internațional interbelic Augustin Juhasz, zis Guszti bacsi, dar mai ales povestea de-a dreptul idilică a tăvălugirii gazonului orădean, cu un cilindru de fier, tras de doi măgăruși, Ocsi și Gyuszi.

E o imagine neașteptat de romantică, după care se așterne o jumătate de veac de viață în viteză, bine pusă pe hârtie de Marcel Pușcaș în „Fotbalul în cârje”.