Gabi Tamaș, oase și pilde

Vrea să joace luni și apoi să-și scoată meniscul marți. Filmul gravei sale accidentări de la Bacău e impresionant

Să revedem, cu ochii minții, acele imagini. E 1-0 pentru U Cluj, aproape de minutul 80. Lui Gabi îi vine o minge pe dreptul, cam pe la 30 de metri de poarta lui Aerostar. Trage cât poate. Biomecanică perfectă, pendulare. Șutul se duce puțin peste poarta adversă. Apoi, își dă seama că are probleme mari la stângul, piciorul de pendulare.

Mereu în picioare
Stă într-un picior, ca un bărzoi imens. Face semn spre banca lui „U”, echipa medicală aleargă în teren. Altul s-ar fi lăsat pe jos, pe iarbă, s-ar fi tăvălit. „Medicalii” Clujului ajung la el și fac imediat două semne. De schimbare, acea clasică morișcă a mâinilor în fața pieptului, și de ambulanță. Vine doar targa spre Gabi, mânuită de doi brancardieri. Se suie pe ea și stă în fund, nu culcat. Cu spatele drept. Targa ajunge lângă ambulanță, la marginea terenului. Tamaș coboară de pe targă, țopăie în piciorul teafăr până la banca de rezerve, apoi își continuă țopăiala până la ușa din spate a mașinii. Se suie aproape neajutat. Scoate tricoul ud și cere o bluză de trening. Ușa se închide, sirena pornește. Meciul Aerostar-„U” se poate relua.

Luni, înainte de marți
Ligamente? Menisc? La aproape 37 de ani oricare dintre ele poate însemna stop joc. Se ajunge la Cluj, orașul ardelean are clinici bune. E rupt meniscul, pur și simplu. După ce diagnosticul e clar, Gabi vorbește joi seara, la DigiSport. Zice că vrea să i se scoată de tot meniscul, ceea ce înseamnă doar vreo lună de pauză. Dacă i s-ar lipi, recuperarea ar fi mult mai lungă, trei-patru luni. Dar înainte de operația de marți, vrea să joace luni seara în meciul cu Poli Timișoara!

Asta înseamnă că va face până atunci măcar un antrenament sau două. Așa, cu meniscul rupt de tot! Când vorbește, Gabi pare că relatează despre altcineva, nu despre sine. Când țopăia în jurul ambulanței semăna cu soldații aceia sovietici din peliculele Mosfilm, care nu cad la datorie până nu apucă să înfigă drapelul victoriei.

Până unde putea urca?
Galata, Spartak Moscova, Celta Vigo, Auxerre, Watford, Cardiff, West Brom. Plus Dinamo și Steaua, plus 66 de selecții în echipa națională. Biografie fotbalistică extraordinară, greu accesibilă jucătorilor români din ultimii 10-15 ani. Plus longevitate, dovadă că la 37 de ani încă e pe gazon. Cu toate astea, când spui Gabi Tamaș, parcă nu rostești acel nume care să fie un exemplu pentru generațiile tinere. A mai dormit prin scări de bloc, a mai condus turmentat, a mai făcut scandal, a pierdut sute de nopți, când iese de la duș, după meci, își caută întâi țigările, abia apoi telefonul. Te gândești automat până unde ar fi putut să urce traseul său dacă n-ar fi fost scările de bloc și celelalte. Ce mai contează până unde? La 37 de ani nu mai poți să dai timpul înapoi și să ai iarăși 21. Ce-a fost a fost!

Lecția
Rămâne însă prelegerea despre bărbăție și suferință demnă predată de Gabi pe stadionul pârjolit de soare de la marginea Bacăului, la un banal meci de ligă secundă. Pilda pe care o oferă celor tineri e de a suferi bărbătește, de a nu se văicări, de a rămâne mereu în picioare, de a accepta adevărul, oricât de crud. De a vrea să joci luni și apoi să te operezi marți. De a dori să revii grabnic, nu să stai prin tratamente kinetoterapeutice și să-ți încasezi contractul, deși la aproape 37 de ani ai putea să faci și asta. Gabi sărind într-un picior ca să se suie singur în ambulanță. Acesta e filmulețul de pus tinerilor în vestiar.

Azi, sofisticații îi spun clip motivațional, dar de fapt e vorba despre o felie de viață.