Deac nu e de iubit, e de respectat

Decarul CFR-ului are în alcătuire ”acel ceva” care-l face să se îndrepte mereu spre succes

De iubit sunt Dobrin, Dumitrache, Balaci, Marcel Răducanu, Hagi, Cârțu. Acei fotbaliști de mare spectacol, care ridică tribunele în picioare, care te cheamă să te duci la stadion, care te fac să nu mai poți trăi fără ei și fără fotbal. Care-ți intră în inimă înainte de pubertate, se cuibăresc acolo, nu mai ies, ci rămân fixați pe cord până la părul alb, al tău și al lor.

Punct după fraze

Ciprian Deac nu face parte din această categorie. Nu aderă la atrii sau ventricule, nu frânge inimile spectatorilor. Nu dă exterioare în fiecare zi, nu strecoară la fiecare meci mingea printre picioarele adversarilor. Dar aproape tot ce e bun în jocul ofensiv al CFR-ului vine de la el. Nu bate cornerele spectaculos, ci le bate bine. Nu centrează fabulos, ci eficient. N-are semne de exclamare, după frazele sale fotbalistice se pune de regulă doar punct. Însă de multe ori adversarii trebuie să ducă mingea la centru.

Știe să fie campion

Aceasta e marea lui calitate, aceea de a ști să câștige, de a fi mereu învingător, de a nu accepta să piardă. Contaminează prin dorința de a învinge, iar mare parte din trilogia CFR-ului 2018, 2019, 2020 îi aparține, ca operă de maturitate. Campionate câștigate la 32, 33 și 34 de ani, adică la o vârstă când mulți dintre subiecții aureolați ai fotbalului încep să se îndepărteze de performanță. Plus că la listă trebuie adăugate și titlurile vișinii din urmă cu un deceniu și mai bine. Ciprian nu era, ca acum, la pupitrul de comandă, dar era acolo, mereu printre premianți.

Linii drepte, coate, tălpi

Vânos, frecvent vizitator al sălii de sport, impecabil fizic. Asta e prima impresie pe care o lasă. Apoi, după ce-i vezi operele cu piciorul stâng, constați că nu sunt geniale, dar sunt perfecte. Multe linii drepte, într-adevăr, dar ca să obții trofee e nevoie de linii drepte mai mult decât de arabescuri. Și, dacă-l studiezi atent pe Deac, mai constați și acea răutate, „grinta”, cum îi spun italienii, care-i dă ghes să vâre coate în gât și să pună tălpi, așa cum a făcut în meciul recent cu echipa secundă și imberbă a FCSB-ului. În arsenalul unui campion trebuie să intre, atunci când e nevoie, și tălpile, și coatele, adică tot acel bagaj inestetic, cinic, dar necesar la suma algebrică a performanței.

Pragul nemțesc de sus

La 24 de ani, când probabil credea că viața e ușoară și frumoasă, l-a luat Schalke. Pe salariu excelent, pe o sumă de transfer importantă. A jucat doar două meciuri de Bundesliga pentru minerii din Bazinul Ruhr și probabil că acela a fost momentul care ni l-a dat pe actualul Ciprian Deac. Acolo, printre nemți, a priceput că pregătirea lui fizică nu e suficientă, că nici respirația sa fotbalistică nu e încă destulă pentru fotbalul de înalt nivel. De-atunci încoace e altul. De-atunci încoace s-a apucat să șlefuiască acea perfecțiune care-i enervează pe toți adversarii CFR-ului, să pună șublerul pe liniile drepte plecate din stângul său și să lucreze la fiecare fibră musculară a trupului.

Fotbalistul anului?

Decembrie, luna anchetelor, e încă departe, până atunci ne va bucura sau ne va întrista și echipa națională, mai e și traseul, să vedem cât de lung, al CFR-ului în Europa. Dar, măcar din ce-am văzut până acum, Deac pare fotbalistul anului 2020. La 34 de ani, distincțiile se dau, de multe ori, pentru întreaga activitate. Dar Ciprian merită respect la concret, pentru ce-a făcut în clipa de față. Nu pare deloc să se apropie de clipa în care va fi decorat pentru întreaga carieră.