Căpitanul care plânge

Banderola te obligă să fii bărbat până la capăt. Dacă o dai pe lacrimi, înseamnă că nu meriți s-o porți!

În conformitate cu tendințele societății actuale, atunci când plânge Ricardo Grigore, sau oricine altcineva, ar trebui să plângem cu toții. Să fim solidari cu suferința și cu emoția unui semen de-al nostru. În limbaj contemporan, care folosește exprimările savante fără să-și fi însușit termenii de bază, s-ar spune că trebuie să empatizăm. Dacă așa trebuie, nu-i o problemă, empatizăm și gata, suntem în trend. Zicem că e un copil. Un om pe care l-au copleșit neputința, furia, frustrarea. Dar Ricardo Grigore e căpitanul lui Dinamo. Ultimul care ar trebui să plângă. Cel care ar trebui să fie mai puternic și mai bărbat decât toți ceilalți.

Ideea de banderolă
Cu toții suntem străbătuți de gânduri care ne trec prin cap fără să vrem. Personal, când spun „căpitanul lui Dinamo”, văd imaginea lui Cornel Dinu. Cu călcătura apăsată, privirea tăioasă, pieptul mereu înainte. Până la el a fost Nelu Nunweiller. Nu l-am prins ca jucător. Dar am citit poveștile, care spun că însăși expresia „câinii roșii” vine de la el și de la fratele său Lică, coleg pe linia de fund. Înalți, semeți, roșcovani, neînduplecați.

Dincolo de Groapă
Urcând dincolo de meterezele Gropii, gândul zboară la alți căpitani. La echipa națională, Hagi, Gică Popescu, Mircea Lucescu, Liță Dumitru. Apoi, la cluburi, Costică Ștefănescu, Tudorel Stoica, Fane Iovan, Oblemenco, Lăcătuș, Florea Ispir, Mișa Klein, Andone. A văzut cineva în ochii acestor oameni vreodată vreo lacrimă a neputinței, a frustrării sau a slăbiciunii omenești? Poate doar atunci când tăiau ceapa pentru salata de vinete! Cu toții erau bărbați bravi, stânci cu brațul bine sculptat, altfel le-ar fi căzut banderola.

Teoria căpitanului tânăr
Se practică atunci când vrei să dai o responsabilitate în plus unui june de real talent. Cruyff și Van Basten au fost căpitani la 20-21 de ani. Mircea Lucescu a făcut și el acest acest lucru cu Gică Hagi și cu Ionuț Lupescu. La fel, Cârțu i-a dat banderola Craiovei lui Gică Popescu la 21 de ani. La fel a procedat Cornel Dinu cu regretatul Hîldan. Anul trecut, De Ligt era căpitanul acelui Ajax aflat la o secundă de finala Champions League, când încă nu împlinise 20 de ani. Marii antrenori simt calul de rasă. Dar acea rasă trebuie să se manifeste sub toate aspectele. Ricardo Grigore are două calități. E tânăr și înalt. E însă nevoie și de acel „altceva”, care definește caracteristicile „rasei”.

Povești de vestiar
Probabil că după interviul în care l-au podidit lacrimile, Ricardo s-a dus lângă capetele plecate din vestiarul dinamovist. E posibil să-l fi întrebat cineva „Ce-ai spus la televizor, căpitane? Să știm și noi ce să zicem, dacă ne întreabă…” „Ce să spun? Am plâns și după aia m-am șters la ochi și la nas!”. Păi, dacă plânge căpitanul „de saltă cămeșa pe dânsul”, vorba lui Creangă, atunci ceilalți, „soldații”, ce-ar trebui să facă? Dacă ar plânge toți precum domnul căpitan, ar trebui să vină cineva cu mopul să șteargă râurile de lacrimi de pe jos!

Altfel, Rici are tupeu
N-am amănunte despre greva de la Săftica pe care se povestește că ar fi declanșat-o cel alintat Rici. Însă i-am depistat tupeul în interviul de după meciul cu FCSB. După ce-a terminat de plâns, a încercat să dea câteva explicații. În timpul discursului l-a tutuit de mai multe ori pe Viorel Grigoroiu, care are 43 de ani. Dacă-l iei la pertu pe unul care ți-ar putea fi ușor tată, înseamnă că ai tupeu. Și-atunci, de ce mai plângi?